Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?
Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.
A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu