"Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine »

« Nu dori niciodată să fii lăudat sau iubit înaintea altora, căci aceasta nu-i partea lui Dumnezeu, cu care nimeni egal nu poate fi. Nu dori de asemenea să-şi aibă cineva inima prinsă de tine şi nici tu însuţi să fii prins de dragostea cuiva, ci Iisus Hristos să fie în tine şi în tot omul de bine. »

Cu neputinţă de împlinit pare cuvântul acesta, dacă stai să te gândeşti că nu este om pe acest pământ care să nu-şi dorească să fie iubit, măcar puţin, măcar de unii semeni ai săi, măcar o dată în viaţa lui trecătoare.

Aproape că pare o cruzime de neînţeles acest sfat. Cum, să renunţi la dragoste ? Dar omul este făcut să iubească, în firea lui, Dumnezeu a pus seminţele iubirii, şi atunci ?

Iată, însă, că Părintele Arsenie, cu autoritatea unui duhovnic încercat, ne atrage atenţie asupra răului ascuns sub această dorinţă aparent firească de a fi iubit şi de a iubi. Să nu uităm că firea în noi este cu totul pervertită şi nu putem să mai avem încredere în « pornirile fireşti », ele devenind în istoria căderii neamului adamic, nefireşti şi chiar demonice.

Dacă reflectăm puţin mai adânc asupra lucrurilor, observăm că dorinţă de a fi lăudat sau iubit se naşte din « iubirea de sine », patimă subtilă şi mult încălzită la sân de către noi toţi. Iubirea de sine care sufocă iubirea de Dumnezeu, o trece pe planul al doilea sau chiar o alungă la periferia inimii noastre ! Cum putem să mai fim de partea lui Dumnezeu, când ne-am transformat pe noi înşine într-un dumnezeu de care ascultăm cu zel şi a cărui stricată voie o împlinim ? Dorind dragoste pentru noi, Îi răpim dreptul lui Dumnezeu de a fi iubit deplin, mai presus de orice şi de oricine, mai presus de noi înşine. Aşa ne facem, cu nechibzuinţă, egalii lui Dumnezeu, după exemplul ştim noi cui, răutatea cea veche !

Când ne umplem de noi şi de dorinţa noastră intensă de a fi iubiţi, Îl dăm afară pe Domnul Iisus Hristos, aruncându-ne în prăpastia unei cumplite patimi, care să nu fie !

« A fi prins de dragostea cuiva » explică foarte exact situaţia de robie sau captivitate spirituală la care ne autocondamnăm iubind făptura omenească pătimaş, necontrolat şi absurd, pentru că este o nebunie să faci din om, semenul tău, un idol căruia să i te închini. Şi totuşi, cât de frecvent am întâlnit, în viaţa noastră şi a cunoscuţilor noştri, această « captivitate » periculoasă a dragostei, în care un temnicer şi un întemniţat îşi schimbă rând pe rând rolurile ?

Mai poate robul « iubirii » acesteia să asculte de Dumnezeu, când ascultă de stăpânul său, patima ?

Mai poate stărui în el Hristos, când inima şi mintea îi sunt copleşite de « dragostea » pentru om ?

Greu este cuvântul acesta al Părintelui Arsenie Boca ! Iar cine îl împlineşte s-a făcut prieten al Mântuitorului şi a pus început bun căii care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.