De 10 Mai

Data de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă de comunişti, ignorată de către autorităţile române de după 1989, este legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării noastre:

- Pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen soseşte în Bucureşti, capitala României, şi depune jurământul în faţa Parlamentului .

- Pe 10 Mai 1877, dupa ce cu o zi înainte Parlamentul dezbătuse problema, Carol I proclama solemn Independenţa absolută a României. Comuniştii, după 1947, au încercat să înlature orice urmă a monarhiei din istoria ţării, "mutând" sărbătorirea independenţei pe 9 mai.

- Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României, iar România a fost ridicată la rangul de Regat.

10 Mai 1981

Mesajul Majestăţii Sale Regelui Mihai

ROMÂNI, ROMÂNCE, de pretutindeni şi indeosebi din ţara noastră!

Anul acesta, vin către voi de un 10 Mai excepţional, împlinindu-se în această zi, de sărbatoare şi bucurie naţională altadată, 100 de ani de la proclamarea formală a Regatului Român.

Cu 15 ani înainte de acel eveniment, de seama pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tanar principe stain, din sudul catolic al Confederaţiei Germanice, răspunzând apelului a două mici Ţări Dunărene - unite doar de şapte ani într-un singur stat, încă sub suzeranitate otomană - de a veni spre a le cârmui, calca pentru întâia oară pământul în care urma să se odihneasca pe vecie după 48 de ani de rodnică domnie.

El, Carol I, Domn şi apoi prim Rege al României, şi-a împletit astfel destinul cu acel al noului său neam: al vostru şi al meu, îndepărtatul său urmaş.

Începuturile monarhiei numai uşoare nu au fost: ţara fusese sărăcită, era înapoiată, suzeranitatea straină, deşi mai mult convenţională decât efectivă, rămase totuşi să fie resimţită ca o îngradire şi ca o povară apăsătoare.

Prin grea jertfă de sânge românesc, războiul din 1877-78 a dus la neatârnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfinţiră la Congresul din Berlin, ca după nici trei ani să recunoască României, acum independentă, liberă şi suverană, autodeterminarea ei de-a se înalţa la rangul de regat.

Cele ce au urmat le ştie oricine se pleacă, fără părtinire, asupra analelor istorice ale poporului român: plecând de la aşezăminte, o legislaţie şi orânduiri bazate pe o Constituţie atât apropiată celei belgiene, încât e socotită printre cele mai liberale ale veacului lor, şi graţie înţelepciunii suveranului, destoiniciei guvernanţilor, pe care-i îndruma necontenit, cât şi prin conlucrarea solidară şi munca constructivă a tuturor, România mica de atunci ajunse după decenii nu numai ţara cea mai propăşitoare dintre cele învecinate, cu o monedă deseori superioară cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care făcea parte, dar şi, în diferite alte privinţe, la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.

În interiorul ţării, progresele naţiunii s-au dovedit cu prisosinţă, de pildă în 1906, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de la Bucureşti, comemorând cei 40 de ani ai monarhiei noastre, când pentru prima dată s-au întâlnit, într-o însufleţire fără seamăn, mulţimi de români veniţi din toate ţinuturile încă sub stăpânire straină: prolog a ce avea să se împlinească 12 ani mai târziu...

Iar Conferinţa Păcii de la Bucureşti, din vara 1913, prin care s-a pus capăt ultimului război balcanic, consacra influenţa şi prestigiul României, în afară, mult mai departe decat dincolo de graniţele micului regat.

De altfel, istoriografii epocii, ca şi biografii Regelui Carol I, atât români cât şi străini, sunt de acord toţi a-i atribui meritul principal în acea înzestrare, pregătire şi îmboldire a ţării sale spre ascensiunea prin care avea să devină un factor potenţial al păcii Continentului întru păstrarea căreia, prin aplanarea diferendelor între alianţe rivale şi a încordării precursoare primului razboi mondial, pe calea mijlocirilor directe între şefii de stat, părerea, sfatul şi uneori concursul monarhului român erau căutate de cancelariile marilor puteri în toate clipele mai critice ale relaţilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru că înrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales tăria lui de caracter şi judecata lui pătrunzătoare îl desemnaseră, în felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca să-i atenueze discordanţele.

De înfăţişarea gravă şi oarecum severă a întemeietorului dinastiei române se leagă, pentru cei, tot mai puţini, care au trăit acele vremi, faţa plina de bunătate, veşnic surâzătoare, a Reginei Elisabeta, soţia lui blândă şi generoasă până la exces, "Mama răniţilor" din războiul de independenţă, Carmen Sylva în lumea literelor, sub imboldul şi protecţia căreia toate artele au luat în ţară o largă, bogată şi foarte fericită dezvoltare.

Sub următoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Românilor - precum a fost încoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit în străinătate Ferdinand cel Leal, iar de poporul sau "Regele ţăranilor", românii şi-au vazut, în fine, implinit străbunul vis de a se regasi cu toţii laolaltă înăuntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obârşie; iar sătenii plugari care, la acel prim razboi pustiitor de vieţi, îşi vărsaseră sângele cu atâta dărnicie în apărarea gliei, aveau să se trezească împroprietăriţi gratuit şi stăpânind individual cea mai întinsă suprafaţă cu putinta a pamantului ce-1 lucrau, printr-o reformă agrară salutată atunci în lumea largă ca un model de dreptate socială, demn de copiat. Pasiunea inteligenţa, dinamismul şi, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus în slujba românilor, de la retragerea în Moldova şi până la izbândă, i-au fost cu prisosinţă răsplatite prin veneraţia acestora şi recunoştinţa ce, conştienţi de meritele ei, i-o vor păstra urmaşii lor.

Pentru perioada dintre cele două războaie, se cuvine să reamintim acţiunea permanenta condusă de România în sânul şi în jurul Societăţii Naţiunilor întru organizarea şi menţinerea păcii, acţiune care i-a adus în lume internaţională de atunci o influenţă şi un prestigiu neatinse de nici un alt stat şi popor de marimea ei.

Soarta Continentului avea să fie însă pecetluită în urma prăbuşirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicită ca stat şi ciopârţită, regimul de atunci al ţării a preferat să încerce a-i salva o anumită neatârnare cu preţu1 sacrificiului unei mari părţi a teritoriului naţional, care totuşi nu ne-a scăpat de a fi atraşi în vâltoarea conflagraţiei mondiale.

Ce a însemnat această catastrofă pentru noi, şi ce ne-a adus, au trăit-o părinţii noştri şi o mai trăim acum cu toţii.

Dar azi, când comemoram un trecut în care s-au plămădit sufletele noastre, în pofida nevoilor, durerilor şi intunecimilor prezente, aş vrea ca, împreună, să ne îndreptăm gândul cu pietate şi recunostinta spre înaintaşii noştri care, cu mintea, munca şi daruirea lor de sine, au făurit ţara noastră, fără să uităm rolul femeilor române, carora li se cuvine un loc de mare cinste.

In ce mă priveşte, ţin să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru încrederea şi dragostea cu care m-aţi înconjurat întotdeauna.

Orice ar fi să ne aducă viitorul şi oricât de mult ar trebui să suferim, nu încetaţi a cultiva ceea ce a fost si trebuie să rămână specificul sufletului românesc: credinţa, vrednicia, setea de libertate şi dreptate, precum şi omenia cea mai deplină faţă de semeni.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Trăiască Romania! Trăiască poporul român!

MIHAI

Sursa :

http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/romanian/diverse/10mai1981.html