Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi priveşte sufletul cu un gând neviclean si sincer, va vedea în chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea dorinţei spre bine si încă spre Binele cel mai înalt şi unită cu firea, dragostea nepatimaşă şi fericită a acelui chip înţelegător si fericit, a cărui imitaţie este omul.
Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din plăcerile vieţii si naşte moartea celor ce o îndragesc. Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge. Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa.
De aceea, voi care aţi primit cu vrednicie cunoştinţa aceasta şi v-aţi îndreptat dragostea dumnezeiască dupa firea dată sufletului şi v-aţi adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiţi în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol (Rom. 12, 2), doriţi să primiti de la noi un cuvânt îndrumator si călăuzitor, care să vă conducă pe calea dreaptă a vieţii, un cuvânt care să arate celor ce şi-au ales-o, întocmai, care este scopul acestei vieţi, care este voia cea bună si bineplăcută si desavârşită a lui Dumnezeu şi care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine să vieţuiască împreună cei ce păşesc pe aceasta cale si cum trebuie să îndrepteze întâistatatorul obştea ce se îndeletniceşte cu adevărata filosofie şi de ce osteneli trebuie să se folosească cei ce vor să urce spre vârful cel mai înalt al virtuţii, să-şi facă sufletele vrednice de primirea Duhului.
Fiindcă deci cereţi de la noi acest cuvânt - nu numai din gură, ci şi statornicit în litere, ca avându-l aşezat în acestea să-l luaţi de acolo ca dintr-o vistierie a amintirii, potrivit trebuinţelor timpului - vom încerca, după harul Duhului dăruit nouă, să răspundem acestei râvne a voastre, ştiind sigur că dreptarul vieţii binecredincioase din voi e rezemat în dreapta dogma a credinţei, având dumnezeirea fericitei şi veşnicei Treimi neschimbată nicidecum în nimic, ci cugetată şi închinată într-o singură fiinţă, într-o singură slava, în aceeaşi voinţă, în trei ipostasuri, precum, apucând de mai înainte, am dat mărturisirea faţă de multi martori prin Duhul care ne-a spălat pe noi în izvorul Tainei (botezului).
Cunoscând deci aceasta marturisire bine credincioasăşsi negreşită a credinţei, întemeiată în adâncul sufletului vostru în chip neclintit, şi pornirea şi urcuşul vostru înalt spre Cel bun şi fericit, pe drumul faptelor vă punem în scris seminţele învăţăturii, alegând unele dintre scrierile dăruite nouă mai înainte de Duhul dând de multe ori după trebuinţă şi înseşi cuvintele Scripturii, spre crezarea celor spuse şi spre lămurirea gândirii voastre despre ea, ca să nu părem că, părăsind darul de sus, născocim lucruri neadevărate printr-o cugetare stricăcioasă şi coborâtă, plăsmuind prin gânduri din afară chipuri ale dreptei credinţe, ca să le introducem pe acestea printr-o cugetare deşartă, amestecându-le în chip neînţelept cu cele ale Scripturii.
Căci cel ce voieşte să-şi dăruiască sufletul şi trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinţe, şi să-I aducă Lui jertfa cea fără de sânge şi curată, trebuie să-şi ia drept călăuză a vieţii credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia conducându-şi sufletul bine ascultător şi bine strunit pe căile virtuţii şi dezlegându-se pe sine în chip curat de lanţurile vieţii acesteia şi eliberându-se de robia celor de jos si deşarte, pe de altă parte predându-se întreg credinţei şi vieţii după Dumnezeu, va cunoaşte limpede că
acolo unde este dreapta credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor.
E ceea ce a păţit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toţi cei ce imită prin hotarâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleană la Duhul şi au credinţă întru toată adeverirea, neavând nici o pată pe conştiinţă, aceasta putere a Duhului îi curăţeşte, potrivit celui ce a zis : "Că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci şi întru putere şi întru Duh Sfânt şi întru adeverire multă, precum bine ştiţi" (I Tes. 1, 5) şi iarăşi: "Întreg duhul si sufletul si trupul vostru să fie păzite fără pată întru numele Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23), care a dăruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul încredinţat fiecaruia să aducă bogaţia nevăzută, prin Lucrarea celor încredinţate.
Căci mare este, fraţilor, mare este sfântul botez spre dobândirea bunurilor duhovniceşti de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat şi îmbelşugat curge pururea harul în cei ce-l primesc.
De acest har umplându-se, sfinţii apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodurile plinătăţii si ale adeveririi.
Acest Duh rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrator, după măsura credinţei fiecăruia din cei ce s-au împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele credinţei, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea şi creşterea lui.
Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească pâna la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou-născut nu rămâne în vârsta fragedă, ci hrănit cu mâncarile trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsura ce-i este rânduită, aşa se cuvine şi sufletului născut de curând. Împartăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii. De aceea, el nu mai rămâne pururea prunc, nici nemişcat în nelucrarea şi în lipsa de curăţie, adormit în starea naşterii, ci se hrăneşte pe sine prin mâncări potrivite lui şi creşte spre mărimea pe care o cere firea prin toată virtutea şi ostenelile, ca să se facă prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevăzutul tâlhar ce pregăteşte sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie să ne conducem pe noi, după Apostol, pururea spre bărbatul desăvârşit, „până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, învăluiţi şi purtaţi de tot vântul învăţăturii, cu meşteşug, spre uneltirea înşelăciunii, ci întărindu-ne în adevăr, să creştem în toate întru El, Care este capul, Hristos" (Ef. 4, 13-15) şi în altă parte, acelaşi zice: "Nu vă asemănaţi chipului veacului acesta, ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cercaţi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită" (Rom. 12, 2).
Iar voia lui Dumnezeu cea desăvârşită este, după el, a-şi întipări cineva în suflet chipul vieţuirii binecredincioase. Pe acest suflet îl duce la înflorirea celei mai înalte frumuseţi harul Duhului, care lucrează împreună cu ostenelile celui ce-şi întipăreşte acest chip.
La creşterea trupului nu dăm nimic de la noi. Căci firea nu-şi măsoară mărimea prin voia şi plăcerea omului, ci prin mişcarea şi legea ei.
Dar măsura si frumuseţea sufletului în starea naşterii celei noi, pe care o dăruieşte, prin sârguinţa primitorului, harul Duhului, atârna de voia noastră. Căci cu cât întinzi mai mult nevoinţele vieţuirii binecredincioase, cu atât se întinde mai mult şi mărimea sufletului prin nevoinţe si osteneli, pe care le porunceste si Domnul nostru, zicând:
"Nevoiţi-vă (luptaţi) să intraţi prin poarta cea strâmtă" (Lc. 13, 24; Mt. 7, 13) şi iarăşi:
"Siliţi-vă, căci silitorii răpesc Împărăţia cerurilor? (Mt. 11, 12) şi: "Cel ce rabdă până la sfârşit acela se va mântui" (Mt. 10, 22 Mc. l3, l3) şi:
"Întru răbdarea voastră veti câştiga sufletele voastre" (Lc. 21, 19). Dar şi Apostolul zice:
"Prin răbdare alergăm în lupta ce ne stă în faţă" (Evr. 12, 1) şi:
"Ca un slujitor al lui Dumnezeu întru răbdare multă" şi cele urmatoare (II Cor. 6, 4).
Pentru aceea ne cere să alergăm şi să stăruim cu tărie în nevoinţe pentru că darul harului se măsoară cu ostenelile celui ce-l primeşte. Căci viaţa veşnică şi veselia negrăită din ceruri o dăruieşte harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile şi de a se bucura de har o da dragostea de osteneli a credinţei. Unindu-se într-una fapta dreptăţii şi harul Duhului, în sufletul în care se unesc, îl umplu pe acesta împreună de viaţa fericită. Iar despărţite una de alta, nu aduc sufletului nici un câştig. Căci
harul lui Dumnezeu nu poate petrece în sufletele ce fug de mântuire, iar puterea virtuţii omeneşti nu e îndestulatoare prin sine însăşi ca să înalţe sufletele lipsite de har spre chipul vieţii.
"Căci, zice, de nu va zidi Domnul casa si nu va păzi cetatea, în zadar priveghează păzitorul şi se osteneşte ziditorul" (Ps. 106, 1) şi iarăşi: "Căci nu prin sabia lor au moştenit pământul şi nu braţul lor i-a mântuit pe ei, măcar că s-au folosit de sabie şi de braţe în lupte, ci dreapta Ta şi braţul Tău şi lumina feţei Tale" (Ps. 43, 4). Ce spune prin aceasta? Că ajutorul de sus dat lucratorilor de Domnul e cel ce aduce roada şi totodată că nu trebuie să se încreadă cineva în straduinţele omeneşti şi să nu-şi închipuie că toată cununa îi vine prin ostenelile sale, ci să-şi lege nădejdile cu privire la sfârşit, de voia lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu