Deci trebuie să ştie care e voia lui Dumnezeu, spre care, privind, să se sârguiască cel ce doreşte viaţa cea fericită şi voieşte să-şi îndrepteze vieţuirea lui spre aceea. Voia cea desavârşită a lui Dumnezeu este să-şi curăţe sufletul prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai presus de plăcerile trupului si să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negraită. Pe unii ca aceştia îi fericeşte şi Domnul zicând: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu? (Mt. 5, 8). Iar în alt loc porunceşte: "Faceţi-vă si voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Mt. 5, 48). Spre aceasta desavârsire ne îndeamnă şi Apostolul să alergăm, zicând: "Ca să înfăţişez pe tot omul desăvârşit întru Hristos, spre ceea ce mă şi ostenesc nevoindu-mă" (Col. 28, 29). Iar David, grăind în Duh, învăţa, pe cei ce voiesc să vieţuiască întru dreapta înţelepciune, calea adevaratei înţelepciuni (filosofii), pe care trebuie să păşească spre ţinta desăvârşită, cerând, de la Cel ce dă, cele ce Duhul le învaţă prin David: "Să se facă, zice, inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, ca să nu mă ruşinez" (Ps. 118, 80). Prin aceasta cere să se teamă de ruşine si să se dezbrace, ca de o haină murdară şi de necinste, cei ce s-au îmbrăcat cu ea, din răutate. Căci zice iarăşi: "Atunci nu mă voi ruşina, când voi cauta spre toate poruncile Tale" (Ps. 118, 6). Vezi că Duhul pune îndrăzneala în împlinirea poruncilor? Şi iarăşi: "Inima curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele si cu duh stăpânitor mă întăreşte" (Ps. 50, 12? 14). Iar în alt loc întreabă: "Cine se va sui în muntele Domnului?" (Ps. 23, 3). Apoi răspunde: "Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima" (Ps. 23, 3).
Acesta, care fiind curat în toate, se suie în muntele lui Dumnezeu, este cel ce nici cu gândul, nici cu cunoştinţa, nici cu faptele nu şi-a întinat până la sfârsit sufletul, stăruind în patimi, şi cel ce prin fapte şi prin înţelesuri bune şi prin duhul stăpânitor şi-a zidit din nou inima stricată de răutate.
Iar sfântul Apostol, grăind despre feciorie celor ce şi-au ales să vieţuiască în ea, scrie cum trebuie să fie viaţa aceasta. "Fecioara, zice, se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă cu trupul şi cu duhul" (I Cor. 7, 34). Zicând că trebuie să fie curată şi cu sufletul si cu trupul, porunceşte să se ţină cât mai departe de tot păcatul, atât de cel arătat cât şi de cel ascuns, adică să se ferească cu desavârşire de păcatele cu fapta şi de cele săvârşite cu gândul. Căci ţinta sufletului care cinsteşte fecioria este să se apropie de Dumnezeu şi să fie mireasa lui Hristos.
Iar cel ce doreşte a se face casnicul cuiva trebuie să ia prin imitare chipul aceluia al cărui casnic se face. Drept aceea e de trebuinţă ca şi aceea care doreşte să fie mireasa lui Hristos să se facă, după putere, asemenea frumuseţii lui Hristos prin virtute. Căci nu se poate uni cu lumina niciodată cel ce nu se luminează de lumina aceea. Pentru că am auzit şi pe apostolul Ioan zicând: "Tot cel ce are nădejdea aceasta se curăţeste pe sine precum si Acela curat este" (I In. 3, 3). Iar apostolul Pavel zice: "Faceţi-vă urmatori mie, precum şi eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1). Deci
sufletul ce voieşte să zboare spre Dumnezeu şi să se lipească de Hristos trebuie să alunge de la sine tot păcatul, atât cel care se săvârşeşte la arătare prin fapte, adica furtul şi răpirea, preacurvia şi lacomia, curvia şi boala limbii şi tot neamul văzut al păcatelor, cât si cel care, zăcând în chip ascuns în suflete şi mişcându-se fără să fie văzut de cei dinafară, roade pe om în chip amarnic cu dinţii cei mai ascuţiţi. Iar aceştia sunt: pizma, necredinţa, relele năravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava deşartă si toată ciurda ascunsă a răutătii, pe care, la fel cu neamul cel aratat al păcatelor, Scriptura o urăşte şi de care se scârbeşte.
Căci amândouă sunt înrudite între ele si răsar din aceeaşi răutate.
Şi ale cui oase le-a risipit Domnul? Nu ale celor ce caută să placă oamenilor? De cine se scârbeşte Domnul ca de un blestemat si ucigaş? Nu de bărbatul făţarnic şi viclean? "Căci de bărbatul sângelui si de viclean se va scârbi Domnul" (Ps. 5, 7). Nu blestema David în chip vădit pe "cei ce grăiesc pace cu vecinii lor, dar în inimile lor cele rele", strigând către Dumnezeu: "Dă-le lor după faptele lor"? (Ps. 27, 3-4) şi: "În inima lucraţi nelegiuiri pe pamânt" (Ps. 57, 2). Aici Dumnezeu a numit mişcarea păcatului în suflet, lucrare.
De aceea ne porunceşte să nu căutam nici faima de la oameni şi să nu ne ruşinăm nici de necinstirile ce ne vin de la ei. Scriptura lipseşte de răsplătirile din ceruri pe cei ce miluiesc la aratare pe săraci şi pe cei ce-şi trâmbiţează dărnicia pe pamânt. Căci de cauţi să placi oamenilor şi dăruieşti ca să fii lăudat, ţi s-a dat plata facerii tale de bine prin laudele oamenilor, pentru care ţi-ai arătat mila. Deci nu mai cere răsplata în cer odată ce ţi-ai adunat cele de pe pământ, nici nu mai aştepta cinstea de la Dumnezeu, căci ai primit-o pe aceasta de la oameni.
Doreşti slava cea nemuritoare? Arată Celui ce poate să-ţi dea ceea ce doreşti, viaţa ta în ascuns. Ţi-e frică de ruşinea veşnică? Teme-te de Cel ce ţi-o va descoperi pe aceasta în ziua judecăţii.
Cum zice deci Domnul: "Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatal vostru cel din ceruri"? Pentru că porunceşte celui ce urmează poruncile lui Dumnezeu ca, orice ar face, să facă privind spre Acela şi numai spre El, nevânând nici o slavă de la oameni, ci să fugă de laudele de la aceştia şi de arătarea (faptelor lui în faţa acestora). Dar cerând să se facă cunoscuţi tuturor prin viaţa şi prin fapte, ca să vadă aceia faptele lor, n-a adaus "ca să laude pe cel ce se arată", ci "ca să slavească pe Tatal vostru cel din ceruri" (Mt. 5, 16). Deci porunceşte ca toată lauda să se îndrepte spre Dumnezeu şi toată fapta să se potrivească cu voia Lui, la care se afla toata răsplata faptelor virtuţii. Iar ţie îţi porunceşte să fugi si să te întorci de la lauda limbilor cea de pe pamânt. Iar cel ce o caută pe aceasta şi-şi târăşte viaţa spre ea nu va fi lipsit numai de slava veşnică, ci să-şi aştepte şi pedeapsă. Căci, "vai, zice, când toţi oamenii vor zice bine de voi" (Lc. 6, 26). Fugi, deci, de toată cinstirea omenească, al cărei sfârsit este ruşinea şi necinstea vesnică şi doreşte laudele de sus, spunând cu David: "De la Tine e lauda mea" (Ps. 21, 29) şi: "Întru Domnul se va lauda sufletul meu". Iar fericitul Apostol porunceşte ca nici cel ce mănâncă să nu se împărtăşească de hrana ce-i sta în faţă cu nepăsare, ci să dea mai întâi slava Celui ce i-a dat mijloacele de a trăi (I Cor. 10, 31). Aşa ne îndeamnă să dispreţuim în toate slava de la oameni şi să căutam pe cea de la Dumnezeu. Căci cel ce face aşa, credincios se va numi de către Domnul. Iar pe cel ce doreşte cinstea de aici îl aşează între cei necredincioşi. "Căci cum puteţi, zice, să credeţi voi, cei ce primiţi slava unii de la alţii, şi slava cea de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi?" (I In. 5, 44).
Iar ce este ura, auzi de la Ioan, care zice: "Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este si stiţi că tot ucigasul de oameni nu are viaţă veşnică" (I In. 3, 15). Îl scoate deci din viaţă pe cel ce urăşte pe fratele său, ca pe un ucigaş de oameni, mai bine zis numeşte ura de-a dreptul ucidere. Căci
cel ce a smuls şi a nimicit din sine iubirea faţă de aproapele şi s-a făcut din prieten duşman al lui, cu dreptate se numără între ucigaşii de oameni, care păzesc ascunsă faţă de aproapele duşmania lor faţă de cei pe care ei uneltesc să-i omoare.
Apostolul arata prin aceasta limpede că nu e nici o deosebire între relele ascunse înăuntru şi între cele arătate şi văzute, punându-le la un loc şi numărându-le împreună.
"Şi pentru că n-au cercat, zice, a avea pe Dumnezeu întru cunoştinţă, i-a predat pe ei unei minţi neiscusite, ca să facă cele ce nu se cuvin, fiind plini de toata nedreptatea, curvia, viclenia, lacomia, rautatea umpluţi de pizma, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de năravuri rele şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, ocarâtori, mândri, îngâmfaţi, născocitori de rele, neascultatori de părinţi, neînţelegători, fără aşezământ, fără iubire, neîmpăcaţi, nemilostivi, care, deşi cunosc dreptatea lui Dumnezeu, că făcând adică acestea sînt vrednici de moarte, nu numai că le fac acestea, ci şi consimt cu cei ce le fac" (Rom. 1, 28-32).
Vezi cum a împletit relele năravuri, mândria, viclenia şi celelalte rele ascunse, cu uciderea, cu lacomia şi cu toate cele asemănătoare? Dar ce spune Domnul însuşi? "Ce este între oameni înalt, urâciune este la Dumnezeu" (Lc. 16, 15) şi: "Cel ce se înalţă pe sine va fi umilit şi cel ce se smereşte pe sine va fi înalţat" (Lc. 14, 11). Iar Întelepciunea zice: "Necurat este la Domnul tot cel cu inima înaltă" (Prov. 16, 5). Dar ar putea afla cineva şi în alte Scripturi multe spre învinovăţirea patimilor ascunse în suflete. Si aşa de rele sînt acestea şi de greu de vindecat şi atâta tarie au câştigat în adâncul sufletului, încât nu e cu putinţă să fie smulse şi desfiinţate numai prin sârguinţa şi virtutea omenească, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugăciune, puterea Duhului, ca să biruiască asupra răutăţii ce-l stăpâneşte înăuntru. Aceasta o învaţă Duhul însuşi, folosindu-Se de glasul lui David: "De cele ascunse ale mele curăţeste-mă şi păzeşte pe robul Tău de cele de alt neam" (Ps. 18, 13-18).
Căci două fiind cele din care se alcătuieşte omul cel unul, sufletul şi trupul, şi cel din urmă îmbrăcându-l, iar cel dintâi rămânând înauntru în timpul vieţii, cel dintâi trebuie supravegheat ca o biserică a lui Dumnezeu şi păzit, ca nu cumva, venind în el vreunul din păcatele arătate, să-l clatine şi să-l strice. Despre cel ce nu-şi păzeste sufletul vorbeşte şi Apostolul cu ameninţare: "Cel ce strică biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu" (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinăuntru trebuie să-l păzim cu toată străjuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata înarmată a răului din vreun adânc de undeva şi stricând gândul vieţuirii binecredincioase, să robească sufletul, umplându-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea
omul trebuie să străjuiască cu mare veghe, înconjurând des sufletul, strigând ca un conducător de oaste şi îndemnând: "Omule, ţine în toată paza inima ta. Căci din aceasta sunt ieşirile vieţii". Iar straja sufletului este gândul vieţuirii binecredincioase, întarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Căci, cel ce şi-a înarmat sufletul său cu acestea respinge uşor atacurile tiranului, adică viclenia şi pofta, mândria, mânia, pizma si toate mişcările viclene ale răutăţii dinăuntru.
Acela care cultivă virtutea trebuie să fie simplu şi neclintit, plugărind numai roadele vieţuirii binecredincioase şi neabătându-şi niciodată viaţa spre căile răutăţii şi nedespărţindu-şi gândul de la vieţuirea bine-credincioasă a credinţei, ci să fie de un singur fel, drept şi necercat de patimile ce se află în afara drumului său. Pentru că nu e cu putinţă ca cea care vieţuieşte cu un singur bărbat şi cea care preacurveşte, căsătorită fiind, să aştepte aceeaşi răsplată a vieţii.
„Să nu înjugi, zice fericitul Moise, în aria ta animale de neam strain la un loc, ca boul si asinul, ci, înjugând cele de acelaşi neam, să-ţi treieri secerişul tău. Nici să nu ţeşi în haina ta de lâna in, nici in, în cea de lâna" (Deut. 22, 10-11). "Să nu semeni în ţarina ta doua feluri de seminţe, nici de doua ori pe an" (Lev. 19, 19). "Să nu împreuni animal de neam străin cu altul spre naştere, ci să împreuni pe cel de acelaşi neam cu cel de acelaşi neam" (Deut. 11, 9).
Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghicituri? Că nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet împreună patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viata între cele potrivnice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mireasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrajmaşii lui Hristos şi pe de o parte să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul. Căci nu pot fi acelea împreună, precum nici laturile virtuţii, împreună cu laturile patimii. Căci ce prietenie poate fi între neprihănire şi desfrânare? Şi ce unitate de gând, între dreptate si nedreptate? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Nu se retrage una din faţa celuilalt si nu voieşte să rămână fără cel ce-l războieşte?
Deci, plugarul înţelept trebuie să sloboadă ca dintr-un izvor bun de băut apele cele bune ale vieţii, neamestecate cu noroi şi să cunoască numai rodurile lui Dumnezeu şi cu ele să se ostenească, cu străduinţa, toată viaţa. Făcând aşa, chiar dacă ar răsări vreun gând străin între rodurile virtuţii, văzând în ascunsul tău ostenelile tale Cel ce toate le vede, va smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică a gândurilor înainte de odrăslire. Căci celui ce stăruie întru ostenelile virtuţii îi vine repede în ajutor harul Duhului, care nimiceşte seminţele răutăţii şi nu poate cădea acela din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururea lângă Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu