„Am o enoriaşă sinceră. Citeam odată o lecţie despre poruncile Fericirii, după care ea s-a apropiat de mine şi mi-a spus: Vlădică, dacă numiţi asta fericire, fie-vă ea dumneavoastră. Flămând, îngheţat, părăsit şi gonit – nu vreau… Dacă aţi avea cel puţin un sfert din sinceritatea acelei femei, veţi descoperi că respingeţi trei sferturi din Evanghelie – şi încă nu sunt pesimist.
Să luăm un exemplu: Hristos ne descoperă un Dumnezeu vulnerabil, lipsit de apărare, învins şi dispreţuit. Însuşi faptul de a avea un asemenea Dumnezeu nu e cel mai plăcut. Dar dacă ne mai şi spune: „Ţi-am dat un exemplu, ia şi urmează”, atunci chiar vrem să spunem „nu!”. Păi, spuneţi!
Or, nefiind întunecaţi în întregime, şi dacă suntem sinceri în ambele sensuri, adică nu ne împotrivim atracţiei Evangheliei şi suntem gata de a ne expune pericolului, vom găsi şi câteva locuri în ea, două trei fraze, în urma cărora se luminează cugetul, se aprinde inima, voinţa se adună în dorinţa de a urma cuvântului, căci într-atât de minunat, de adevărat, de desăvârşit şi într-atât de mult corespunde, încât însăşi trupul parcă cere grabnic o pornire la drum. Subliniaţi acele locuri; cât de rare ar fi, ele sunt locurile unde deja corespundeţi lui Hristos, unde aţi descoperit printre straturile suprapuse o insuliţă a pânzei iniţiale, aţi descoperit mâna maestrului. Şi ţineţi minte: din moment ce veţi face această descoperire, nu veţi mai avea nevoie a vă lupta cu firea pentru a vă apropia tot mai mult de duhul evanghelic; e suficient să vă urmaţi firea, dar deja firea veritabilă, nu cea falsă, adăugită, ci trăsăturile pictate de mâna maestrului.
Chestiunea nu constă în a face totul potrivnic celor ce le dorim(creştinii numesc asta adesea „a fi virtuos”: cu cât mai mult vreau să fac asta, cu atât mai virtuos este să nu o fac), ci în a spune: iată un punct- două în care am găsit ce este în mine veritabil. Vreau să fiu eu însumi în cel mai adevărat chip… Faceţi astfel şi, când o veţi face atent, cu bucuria de a fi şi a deveni tot mai mult ceea ce sunteţi, veţi întrezări şi o altă fâşie de lumină, un loc similar, înrudit cu cele câteva cuvinte care v-au frapat iniţial. Treptat pânza se curăţă, apare ba o trăsătură, ba o pată de culoare…Şi tot mai mult vă va cuprinde Evanghelia, însă nu ca o armată de ocupaţie ce vă cucereşte prin violenţă, ci printr-o acţiune eliberatoare, în urma căreia tot mai mult deveniţi ceea ce sunteţi. Şi descoperiţi faptul că a fi tu însuţi înseamnă a fi după chipul şi asemănarea Celui ce a voit să fie după chipul şi asemănarea noastră, pentru a ne mântui şi a ne schimba.
Aşadar, iată două căi diferite, dar corelate, ale autocunoaşterii: cunoaşterea „eului” ca individ, care se autoafirmă, se opoziţionează, care îl respinge şi îl neagă pe celălalt; a „eului” care nu doreşte să se vadă în întregime, întrucât se jenează şi se teme de infirmitatea sa; a „eului” ce nu voieşte să devină real, căci a fi real înseamnă a te pune în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor; a „eului” ce nu vrea să asculte ce spun despre el oamenii şi, mai cu seamă, ce spune despre el Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Iar, pe de altă parte, persoana, [cunoaşterea persoanei]care-şi găseşte satisfacţia, plinătatea şi bucuria doar în descoperirea chipului său primordial, a chipului desăvârşit ce se eliberează, înfloreşte, se deschide – adică se regăseşte tot mai mult – şi prin aceasta distruge tot mai mult individul, până când în acesta nu va mai rămâne nimic opoziţional, nimic autoafirmativ, ci doar persoana – ipostaza -, care este relaţie, persoană ce va fi mereu doar stare a dragostei celui ce iubeşte şi a celui ce este iubit. Persoană care este eliberată din captivitatea individului şi intră din nou în armonia ce se cheamă Dragoste Dumnezeiască”
Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu