Despre Autocunoaştere

*Aceste rânduri se dedică Ioanei, care le poate înţelege mai bine în context, alături de urarea: Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească la Domnul pentru împlinirea celui mai drag vis al tău, ce-ţi este spre mântuire! La mulţi ani întru Hristos!

"Nimeni nu vă cere să fiţi ceea ce nu sunteţi. Dacă nu veţi accepta

materialul în întregime, nu vă va reuşi nimic.”

Sf. Ioan de Kronstadt „spune că Dumnezeu niciodată nu ne va permite să vedem răul din noi până nu va avea încrederea că nădejdea şi credinţa noastră sunt suficient de tari ca să rezistăm la această privelişte. Atâta timp cât nu ne ajunge credinţa, ne lasă într-o relativă necunoaştere. El ne oferă doar posibilitatea să dibuim pericolul în amurgul nostru interior. Atunci când credinţa noastră devine tare şi vie, iar nădejdea suficient de puternică pentru a vedea  urâciunea, ticăloşia ce zace în noi fără să ne zdruncinăm, atunci ne dă să vedem ceea ce vede El – însă doar în măsura credinţei şi a nădejdii noastre. Iată aşadar o revelaţie din care putem extrage un folos real.”

Cuviosul Serafim de Sarov „spune că este extrem de important să ne vedem pe noi înşine în întregime, adică nu doar ceea ce ceste frumos în noi, ce răspunde chemării către viaţa veşnică, ci şi toate celelalte. Căci ceea ce este deja în consonanţă cu Hristos, cu Dumnezeu, ceea ce deja aparţine Împărăţiei nu mai  prezintă, într-un oarecare sens, interes pentru noi. Este important ca şi pe celelalte – fie pustie, fie hăţiş – să le transformăm în grădină a Raiului.[…] trebuie să ne concepem ca o materie primă pe care Dumnezeu ne-a dat-o în mâinile noastre şi din care putem crea o operă de artă, ce va intra ca parte componentă în Împărăţia armoniei, a frumuseţii, a dreptăţii, a adevărului. În acest sens, trebuie să avem concentrarea şi claritatea privirii unui pictor. Opera de artă este determinată de doi factori: în primul rând – de concepţie, şi în al doilea rând – de materialul aflat la îndemână. Nu poţi face două opere de artă identice din materiale diferite. Dacă vă propuneţi să faceţi o cruce de fildeş nu veţi lua granit pentru asta, şi dacă doriţi să faceţi o cruce celtică,  nu veţi începe să ciopliţi în marmură grecească, întrucât ceea ce doriţi să exprimaţi  poate fi exprimat doar în limitele materialului caracteristic. Astfel, dacă nu sunteţi un încăpăţânat incurabil, disperat(atât pentru Dumnezeu, cât  şi pentru sine şi ceilalţi), şi ţineţi în mână doar un singur fel de material, atunci întrebarea nu va fi: „Cum să fac marmură din fildeş sau granit dintr-o despicătură de lemn?”, ci, privind materialul, veţi spune: „Ce operă aş putea face din ceea ce am la îndemână?”

Tot astfel ar trebui să procedăm şi în viaţa noastră interioară. Trebuie să învăţăm să privim cu o privire înţeleaptă, pătrunzătoare, cu cât mai mult realism posibil, cu cât mai viu interes faţă de materialul care ne stă în faţă, pentru că putem construi numai din el.[…] Nimeni nu vă cere să fiţi ceea ce nu sunteţi. Dacă nu veţi accepta materialul în întregime, nu vă va reuşi nimic.”

Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Icoana: http://www.tiurean.ro/icoane-pe-lemn.aspx

***

Continuarea textului:

„Şi aici e nevoie de credinţă şi de bărbăţie. Mai întâi de toate, credinţă  în sensul în care am mai vorbit: Dumnezeu ne dă să vedem doar ceea ce putem suporta; şi bărbăţie: nimănui nu-i face mare plăcere să-şi vadă hidoşenia sa. Vă amintiţi poate cuvintele Sfântului Vincent de Paul în faţa oglinzii, auzite întâmplător de tatăl său: „Doamne, sunt prea pocit pentru oameni, dar poate Tu mă vei primi aşa cum sunt?”

Poate sunt prea urât pentru lume, însă sunt dorit de Dumnezeu, căci altfel El nu m-ar fi chemat spre fiinţare, nu ar fi săvârşit acest act al creaţiei, act riscant, prin care m-a chemat la viaţă anume pe mine, şi nu doar pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru vecie.

Şi pe de altă parte, atunci când dorim să întemeiem relaţii cu oamenii din jurul nostru, trebuie să fim reali – putem avea unii cu alţii relaţii ziditoare, profunde, doar dacă eu sunt real şi cel ce-mi stă în faţă este real. Această realitate trebuie să cuprindă întreg omul, nu trebuie să ne mulţumim cu o realitate parţială. […] Nu ne putem întâlni cu o fiinţă iluzorie, cu ceva mai mic decât individul care deţine totuşi o realitate, chiar dacă e o realitate bolnăvicioasă, închisă, lipsită de orice anvergură. E la fel de adevărat şi în relaţia cu Dumnezeu…, venind la Dumnezeu adunăm nişte frânturi de cunoştinţe, nişte noţiuni despre El şi ne aşezăm la rugăciune nu în faţa Dumnezeului celui Viu, ci în faţa unui idol cules din imagini şi noţiuni, veritabile doar în măsura în care fiecare imagine sau noţiune corespunde întrucâtva cu Dumnezeu, dar care devine piedică din clipa în care ne spunem: iată-L pe Dumnezeu.”

***

Atitudinea faţă de persoană este cu totul alta. Tocmai spuneam că aici e o altă chestiune: problema nu constă în a ne privi ca persoană, căci nu putem face asta.  Persoana este ceea ce suntem chemaţi să devenim depăşind individul, pe care îl putem examina empiric în noi. Persoana poate fi descoperită doar în Cel ce o cunoaşte, adică doar în Dumnezeu. Persoana din noi conţine chipul Dumnezeului celui Viu. Din exterior, această persoană este văzută ca individ. Iată o analogie pe care aş vrea să v-o aduc aici:

Suntem pânza unui maestru, renovată secol de secol, până a devenit de nerecunoscut. Am devenit o caricatură a chipului lui Dumnezeu. Dacă veţi prezenta pânza unui expert, acesta o va examina atent şi va spune: sprânceana şi o parte de faţă aparţin cu siguranţă acelui maestru, iar toate celelalte, nu. Atunci, cercetând această sprânceană – tehnica, vopselele, mişcarea desăvârşită a penelului -, încercaţi să desprindeţi, strat după strat, tot ceea ce e suprapus. După ce-l veţi curăţa pe primul, veţi spune: este mai profund decât anteriorul, dar încă nu e mâna maestrului; e fals în comparaţie cu această sprânceană, cu această gamă de culori ce aparţine, incontestabil, maestrului…Şi astfel, treptat, vom reuşi să curăţăm pânza, eliberând-o de deformaţiile acumulate.

Acest lucru trebuie să-l facem şi cu noi. Cum? Apostolul Pavel ne sfătuieşte să ne găsim pe noi în Hristos şi pe Hristos în noi. În contextul nostru acest lucru poate  părea o adevărată provocare: cum poţi să-L găseşti pe Hristos acolo unde El nu e, întrucât e acoperit cu desăvârşire de straturile distorsionate?

Vă pot oferi un sfat simplu, pe care îl puteţi încerca şi care, mi se pare, poate aduce roade:

Când citiţi Sfânta Scriptură, mai cu seamă Evanghelia, dacă sunteţi sinceri şi dacă vă aşezaţi de la bun început într-o poziţie cucernică, dacă spuneţi: tot ce voi găsi aici este adevărat, căci asta spune Dumnezeu, iar eu trebuie să încuviinţez şi să susţin, căci astfel voi ocupa o poziţie buna în perspectiva judecăţii, dacă veţi fi oneşti faţă de voi înşivă, veţi descoperi în Evanghelie trei feluri de lucruri: unele care nu ne ating prin nimic, şi în acest sens suntem gata să afirmăm că, dacă aşa spune Dumnezeu, înseamnă că exact aşa stau lucrurile. Nu ne mişcă, întrucât nu le găsim aplicare în viaţa noastră şi nu prezintă, prin urmare, nici un pericol pentru confortul nostru şi refuzul nostru de a urma Evangheliei.. Sunt şi alte locuri la care, dacă suntem iarăşi sinceri,  vom spune: la asta nu pot să merg…”

(va urma)