În capitolul intitulat "Pregătirea pentru Postul Paştelui" al volumului "Postul cel mare", Părintele Alexander Schmemann, prezintă structura şi semnificaţia perioadei pregătitoare a Marelui Post. Tradiţia ortodoxă a instituit-o din raţiuni psihologice, cunoscând incapacitatea umană de a trece brusc de la o stare la alta şi e menită să ne atenţioneze asupra seriozităţii ostenelilor Postului.
"Timp de cinci duminici ni se oferă în Biserică „tâlcul” Postului prin pericopele evanghelice dedicate fundamentelor pocăinţei. În prima duminică, prin istoria lui Zaheu cel mic de statură care s-a urcat într-un dud ca să-L vadă pe Hristos, se pune accentul pe puterea dorinţei de a înfrânge limitele omeneşti; pasiunea transcende firea şi, dacă e orientată spre bine, ni-L aduce pe Hristos în casă. Pocăinţa începe cu dorinţa după Dumnezeu şi viaţa adevărată. Şi noi trebuie să conştientizăm setea de Absolut din noi şi să nu ne mistuim viaţa în zadar.
Duminica Vameşului şi a fariseului e consacrată smereniei, virtute definitorie în creştinism. Fariseul, sigur pe sine şi mândru, reduce credinţa la forme goale şi îşi evaluează cucernicia greşit; în schimb, vameşul se smereşte pe sine şi pleacă îndreptat. Deşi cultura actuală stimulează mândria şi desconsideră smerenia ca semn de slăbiciune, iar această concepţie profană afectează şi Biserica, să nu uităm că Dumnezeu Însuşi este smerit! Virtutea smereniei rămâne divină, greu accesibilă omului modern plin de sine, în imperfecţiunea lui pe care nu şi-o vede; numai perfecţiunea poate fi smerită, adică Dumnezeu şi cei ce se împărtăşesc de El. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, raportând totul la El; ea este rodul pocăinţei. Nu întâmplător acum se cântă pentru prima dată „Uşile pocăinţei”.
Duminica Fiului Risipitor valorifică parabola de la Luca 15, 11-32, a întoarcerii omului din exil. Condiţia umană poate fi sintetizată ca exil într-o ţară îndepărtată. Cel care se simte „acasă” în această lume nu e creştin şi nu înţelege pocăinţa, izvorâtă din sentimentul înstrăinării de Dumnezeu şi al pierderii comuniunii harice cu El. Spovedania ca simplă înşiruire de păcate e nefolositoare; fără durere şi zdrobirea inimii, fără dorul de căminul pierdut, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Toate darurile Duhului Sfânt sunt pierdute prin păcat, prin refuzul de a ne întoarce „acasă”, la Tatăl. În această duminică se cântă, cu temei, Psalmul 136, al înstrăinării (La râul Babilonului).
Duminica Lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi marchează începutul acomodării cu efortul duhovnicesc. Este precedată de o sâmbătă de pomenire generală a morţilor; legătura dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi se întemeiază pe porunca iubirii lăsată de Mântuitorul Bisericii Sale. Păcatul e lipsa dragostei, pe când viaţa nouă în Hristos înseamnă restaurarea iubirii distruse prin păcat. Rugăciunea pentru cei adormiţi, expresie fundamentală a Bisericii ca iubire, îi ţine vii în Hristos, căci dragostea înfrânge moartea.
Pericopa evanghelică din această zi (Matei 25, 31-46) cuprinde parabola despre Înfricoşătoarea Judecată, al cărei criteriu va fi iubirea, nu umanitaristă, ci personală, pentru cel pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea, nu abstractă, ci concretizată în cel de lângă mine, al cărui chip Îl ascunde pe Hristos. Iubirea creştină nu e caritate, ci puterea de a transcende întâmplătorul şi de a ajunge la suflet, la „rădăcina” personală a fiinţei:
„Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în om”8.
Creştinul ştie că acum este singurul timp hotărâtor pentru iubire, iar în această lume singurele biruinţe transformatoare sunt ale iubirii.
Duminica Lăsatului sec de brânză este ultima dinaintea Postului, fiind precedată de pomenirea de sâmbătă a celor „luminaţi prin postire”9, sfiinţii călăuzitori pe drumul postirii şi al pocăinţei. Este duminica iertării, al cărei nume liturgic „Izgonirea lui Adam din Rai” întregeşte pregătirea pentru Post. Mântuitorul Hristos deschide uşa Raiului, dezvăluind frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu.
La începutul Postului creştinul este, ca şi Adam, izgonit din Rai; Postul îl eliberează din robia păcatului. Condiţiile acestei eliberări, conform pericopei evanghelice de la Matei 6, 14-21 sunt: postirea, „efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului”10, iertarea, „reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire”11.
„A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi”12.
Postul Paştelui începe de fapt de la Vecernia din această Duminică. E o slujbă solemnă, prefigurând apropierea Paştelui:
„Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”13. Prochimenul cel Mare vesteşte începutul Postului. O tainică întrepătrundere între nădejde şi deznădejde emană din stihul: „Când mă necăjesc, degrab mă auzi”. Conştient de exilul său în ţara întunericului şi a păcatului, întrezărind slava Împărăţiei lui Dumnezeu, singurul său ţel, sufletul simte acut nevoia ajutorului divin şi a pocăinţei. Se rosteşte prima oară Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii. Credincioşii îşi cer iertare unii altora, pentru ca Postul să înceapă prin ritualul refacerii unităţii de dragoste.
5. Ibidem, pag. 12.
6. Ibidem, pag. 12.
7. Ibidem, pag. 15.
8. Ibidem, pag. 26.
9. Ibidem, pag. 28.
10.Ibidem, pag. 29
11. – 13. Ibidem, pag. 30
"Timp de cinci duminici ni se oferă în Biserică „tâlcul” Postului prin pericopele evanghelice dedicate fundamentelor pocăinţei. În prima duminică, prin istoria lui Zaheu cel mic de statură care s-a urcat într-un dud ca să-L vadă pe Hristos, se pune accentul pe puterea dorinţei de a înfrânge limitele omeneşti; pasiunea transcende firea şi, dacă e orientată spre bine, ni-L aduce pe Hristos în casă. Pocăinţa începe cu dorinţa după Dumnezeu şi viaţa adevărată. Şi noi trebuie să conştientizăm setea de Absolut din noi şi să nu ne mistuim viaţa în zadar.
Duminica Vameşului şi a fariseului e consacrată smereniei, virtute definitorie în creştinism. Fariseul, sigur pe sine şi mândru, reduce credinţa la forme goale şi îşi evaluează cucernicia greşit; în schimb, vameşul se smereşte pe sine şi pleacă îndreptat. Deşi cultura actuală stimulează mândria şi desconsideră smerenia ca semn de slăbiciune, iar această concepţie profană afectează şi Biserica, să nu uităm că Dumnezeu Însuşi este smerit! Virtutea smereniei rămâne divină, greu accesibilă omului modern plin de sine, în imperfecţiunea lui pe care nu şi-o vede; numai perfecţiunea poate fi smerită, adică Dumnezeu şi cei ce se împărtăşesc de El. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, raportând totul la El; ea este rodul pocăinţei. Nu întâmplător acum se cântă pentru prima dată „Uşile pocăinţei”.
Duminica Fiului Risipitor valorifică parabola de la Luca 15, 11-32, a întoarcerii omului din exil. Condiţia umană poate fi sintetizată ca exil într-o ţară îndepărtată. Cel care se simte „acasă” în această lume nu e creştin şi nu înţelege pocăinţa, izvorâtă din sentimentul înstrăinării de Dumnezeu şi al pierderii comuniunii harice cu El. Spovedania ca simplă înşiruire de păcate e nefolositoare; fără durere şi zdrobirea inimii, fără dorul de căminul pierdut, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Toate darurile Duhului Sfânt sunt pierdute prin păcat, prin refuzul de a ne întoarce „acasă”, la Tatăl. În această duminică se cântă, cu temei, Psalmul 136, al înstrăinării (La râul Babilonului).
Duminica Lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi marchează începutul acomodării cu efortul duhovnicesc. Este precedată de o sâmbătă de pomenire generală a morţilor; legătura dintre Postul Paştelui şi rugăciunea pentru cei adormiţi se întemeiază pe porunca iubirii lăsată de Mântuitorul Bisericii Sale. Păcatul e lipsa dragostei, pe când viaţa nouă în Hristos înseamnă restaurarea iubirii distruse prin păcat. Rugăciunea pentru cei adormiţi, expresie fundamentală a Bisericii ca iubire, îi ţine vii în Hristos, căci dragostea înfrânge moartea.
Pericopa evanghelică din această zi (Matei 25, 31-46) cuprinde parabola despre Înfricoşătoarea Judecată, al cărei criteriu va fi iubirea, nu umanitaristă, ci personală, pentru cel pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea, nu abstractă, ci concretizată în cel de lângă mine, al cărui chip Îl ascunde pe Hristos. Iubirea creştină nu e caritate, ci puterea de a transcende întâmplătorul şi de a ajunge la suflet, la „rădăcina” personală a fiinţei:
„Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în om”8.
Creştinul ştie că acum este singurul timp hotărâtor pentru iubire, iar în această lume singurele biruinţe transformatoare sunt ale iubirii.
Duminica Lăsatului sec de brânză este ultima dinaintea Postului, fiind precedată de pomenirea de sâmbătă a celor „luminaţi prin postire”9, sfiinţii călăuzitori pe drumul postirii şi al pocăinţei. Este duminica iertării, al cărei nume liturgic „Izgonirea lui Adam din Rai” întregeşte pregătirea pentru Post. Mântuitorul Hristos deschide uşa Raiului, dezvăluind frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu.
La începutul Postului creştinul este, ca şi Adam, izgonit din Rai; Postul îl eliberează din robia păcatului. Condiţiile acestei eliberări, conform pericopei evanghelice de la Matei 6, 14-21 sunt: postirea, „efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului”10, iertarea, „reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire”11.
„A ierta este a pune între mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi”12.
Postul Paştelui începe de fapt de la Vecernia din această Duminică. E o slujbă solemnă, prefigurând apropierea Paştelui:
„Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”13. Prochimenul cel Mare vesteşte începutul Postului. O tainică întrepătrundere între nădejde şi deznădejde emană din stihul: „Când mă necăjesc, degrab mă auzi”. Conştient de exilul său în ţara întunericului şi a păcatului, întrezărind slava Împărăţiei lui Dumnezeu, singurul său ţel, sufletul simte acut nevoia ajutorului divin şi a pocăinţei. Se rosteşte prima oară Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii. Credincioşii îşi cer iertare unii altora, pentru ca Postul să înceapă prin ritualul refacerii unităţii de dragoste.
5. Ibidem, pag. 12.
6. Ibidem, pag. 12.
7. Ibidem, pag. 15.
8. Ibidem, pag. 26.
9. Ibidem, pag. 28.
10.Ibidem, pag. 29
11. – 13. Ibidem, pag. 30
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu