« Trebuie să se ştie însă că nevoitorul nu este conştient de propriul urcuş către desăvârşire. Nevoinţele lui sunt pline de sudoare, însă toate ostenelile i se par zadarnice, pentru că nu cunoaşte lucrarea tăinuită a harului. Organul vederii, ochiul, săvârşeşte o lucrare folositoare, pentru că menirea sa este să observe lipsurile şi nepotrivirile nevoitorului ; calea către desăvârşire este tocmai calea către conştiinţa că suntem slabi, orbi, goi şi ticăloşi. Strâns legate de cunoaşterea propriei neputinţe sunt smerirea duhului, durerea şi întristarea pentru păcatele şi necurăţia noastră pe care le mărturisim înaintea lui Dumnezeu – altfel spus, o neîncetată pocăinţă. Aceste simţăminte de durere şi întristare pentru păcatele noastre sunt semnul unei adevărate nevoinţe, iar cine fuge de ele fuge de adevărata cale a mântuirii.[...]
Cel ce sporeşte, sporeşte în cunoaşterea păcătoşeniei şi împătimirii sale şi se adânceşte în pocăinţă şi în plângerea păcatelor. Lacrimile sunt semnul sporirii duhovniceşti, iar lacrimile neîncetate prevestesc o apropiată curăţire. Este firesc să fie aşa, din moment ce suntem într-o stare de surghiun, de cădere, de izgonire din casa Tatălui ceresc, şi aceasta numai din vina noastră. Cel ce se află în pribegie se tânguie şi-şi jeleşte locurile natale, la fel face şi cel care a păşit pe calea cea strâmtă şi îngustă : lăcrimează şi se mâhneşte, jinduind să se întoarcă în Ierusalimul cel de sus.
Nevoinţa ascetică este o neîncetată luptă, fie cu dorinţa potrivnică, fie cu lipsa de dorinţă, fie cu un gând, fie cu o patimă sau cu un păcat. Toate aceste lucruri potrivnice întinează curăţia minţii clipă de clipă, şi-i aduc aminte omului că este plin de păcătoşenie şi necurăţie, de care Dumnezeu Se scârbeşte. Are în faţa ochilor priveliştea trupului său plin de miasmele patimilor, iar mintea lui aproape că îşi iese din sine din pricina acestei vedenii[...] desele căderi şi greşeli, care se găsesc din belşug la începători, din pricina lipsei de experienţă, a ignoranţei şi uneori a slăbiciunii, îl împovărează cu mult mai mult decât păcatele mari pe care le-a săvârşit în nepăsarea de dinaintea deşteptării prin har. Este ca un copilaş care se tot poticneşte şi cade în timp ce învaţă să meargă. Căderile cer o curăţire neîncetată, de aceea sunt urmate neapărat de pocăinţă, zdrobirea inimii şi lacrimi. Acesta este motivul pentru care am primit porunca unei pocăinţe neîncetate, de fiecare clipă. Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului ! Aceasta se cuvine să fie rugăciunea neîncetată a nevoitorului.
Începătorul, înflăcărat de râvnă şi plin de nerăbdare, îşi pune toate puterile sale în săvârşirea celor mai hotărâte nevoinţe ascetice, nădăjduind mereu în întărirea şi ajutorul lui Dumnezeu, încredinţându-i-se Lui şi aşteptând izbânda, dar neprimind niciun semn de la El. Se află într-o perpetuă stare de început, călăuzit fiind de un părinte duhovnicesc, îngrădit de reguli şi smerindu-se pe sine neîncetat.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, pp. 236-237
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu