"Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvintez timpul acela. Am petrecut ani de pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.”
Părintele Arsenie Papacioc
« Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. Era o educaţi
e care te angaja. Asta m-a scos dintr-o stare latentă de
tânăr care voiam ceva şi nu ştiam ce. »
Alături de bădia Trifan, « călca fără nici o îndoială în cuget pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajung la purificarea şi iluminarea sufletului »(Virgil Maxim) tânărul Arsenie Papacioc, părintele Arsenie de astăzi. Moştenind firea bărbătoasă şi dârză a strămoşilor săi macedo-români, s-a simţit de foarte tânăr atras de legionari.[...]
« Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm de mult, că era o luptă severă şi intimă ca să facem un om nou în noi. A fost foarte necesară pentru viaţă mea. Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. Era o educaţie care te angaja. Asta m-a scos dintr-o stare latentă de tânăr care voiam ceva şi nu ştiam ce. Şi a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, patronată de Arhanghelul Mihail. Aspectul macesta m-a biruit complet, ştiam troparul Arhanghelului Mihail din copilărie.
L-am cunoscut pe Codreanu, am avut multe discuţii cu el şi l-am apreciat foarte mult. Nu puteam gândi Legiunea fără voia lui Dumnezeu ; deci a fost voia lui Dumnezeu, chiar dacă a plecat de la nişte cauze materiale, istorice.
N-am fost de părere să se facă ucideri [...] poate că asta a fost o mare greşeală privind întreaga Legiune. Am avut un frate legionar, împuşcat de jandarmi. Cand au ajuns legionarii la conducere, puteam să mă răzbun. Am zis că e o mare greşeală. Aveam posibilitatea să-l omor. Am zis că dacă nu-l împuşc, e Dumnezeu dator la mine. Şi fratele meu e dator la mine. Dacă îl împuşc, nu mai sunt ei datori, sunt eu dator la ei. I-am trimis vorbă celui ce mi-a omorât fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să nu-i facă nici alţii rău.
(Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise în ianuarie 2005)
Privind în urmă, părintele Arsenie vede în suferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un binecuvântat prilej de spiritualizare.
« Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvintez timpul acela. Am petrecut ani de pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.
Imaginea puşcăriei mele...este alături de grupuşorul acesta în care m-am simţit cel mai bine. Între noi era o mare unitate. Toţi erau gata de moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe toţi ăştia, Maxim Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi(canoniza). Era oare, unul mai bun ca celălalt ? Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.(Mărturie dată de părintele Arsenie monahului Moise în ianuarie 2005) »
Virgil Maxim
« Arestat în 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, a primit 25 de ani de închisoare pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, în urma decretului de amnistie a deţinuţilor politici. Prin atitudinea şi trăirea sa, Maxim a câştigat o autoritate de sfânt în faţa celorlalţi deţinuţi, devenind una din figurile simbol ale temniţelor. De cele văzute şi trăite în închisori va da mărturie în cartea sa Imn pentru crucea purtată(http://www.miscarea.net/1-vmaxim.htm). Aceasta este o adevărată cronică duhovnicească a temniţei, cu ample referiri la viaţa grupului de nevoitori din jurul bădiei Trifan. Cum Maxim a stat 2 ani în aceeaşi celulă cu Gafencu fiind apoi împreună şi în colonia de la Galda, mărturia sa, alături de cea a lui Ianolide, este cea mai importantă sursă de informaţii pentru perioada în care « Sfântul închisorilor » s-a aflat la Aiud.
Prin cartea sa, Virgil Maxim se descoperă nu numai un dârz mărturisitor al lui Hristos, înzestrat cu o admirabilă aşezare sufletească şi temeinice cunoştinţe teologice, dar şi un profund cunoscător al realităţii, înarmat cu o capacitate deosebită de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le descrie. Vorbind despre el, părintele Arsenie Papacioc afirma :
« Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat-o.”
Din volumul « Sfântul închisorilor ». Editura Reîntregirea, 2007
Fragment din cartea lui Virgil Maxim,
Imn pentru crucea purtată
„Ca epilog al primului volum am socotit că fiinţa lui Valeriu Gafencu ar exprima sinteza sufletului nostru tânăr şi de aceea îl prezint aici.
Iubiţi fraţi,
Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă.
Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.
Această prezentare a înaintat-o împreună cu altele făcute de alţi fraţi de suferinţă Comisiei Patriarhiei BOR care se ocupă cu cercetarea, analizarea şi hotărârea sanctificării celor care s-au făcut vrednici în faţa lui Dumnezeu de a-şi sfinţi numele pe pământ, printr-o adresă modestă:
„Sfinţită şi onorată Comisie,
Această prezentare a unei perioade din viaţa lui Valeriu Gafencu (în închisoare) ne este pusă la dispoziţie de Virgil Maxim, domiciliat la Ploieşti, str. Cameliei, bl. 50, et. 1, ap. 9, jud. Prahova. El evocă pagini impresionante şi inedite cu privire la iubitul frate Valeriu.”
VALERIU GAFENCU: O LUMINĂ!
Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari.
În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi.
La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri.
În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud.
După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.
* *
Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud.
După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia.
Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.
Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.
Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.
* *
Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii:
- Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic.
- Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.
- Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări.
Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.
Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară.
În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.
* *
Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor proprii numai ţie te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l şi înţeleagă.
Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios. Ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare.
Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos, - un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine, - o avea Valeriu.
Prezenţa lui, oriunde, în orice fel de întâlnire între noi, cei apropiaţi sufleteşte - numiţi de unii în chip decent, iar de alţi în chip ironic: mistici, - ca şi în mijlocul celor mai puţin iniţiaţi în viaţa duhovnicească, crea bucurie şi respect şi uneori îngrijorare sau teamă.
- Bucurie, pentru cele ce aveai să le cunoşti din gura lui, dincolo de serbedele probleme cotidiene. Cuvântul lui te scotea din timp şi te făcea să ignori mizeria umană, sublimând suferinţa şi acceptând-o ca pe un dar mântuitor.
- Respect, pentru frumuseţea adevărurilor exprimate la nivelul de înţelegere al fiecăruia. Fiecare putea să guste din fiinţa lui Hristos partea cea mai dulce, cea mai proprie lui.
- Teamă sfântă sau îngrijorare, pentru gândul neîmplinirii tale, că implicarea personală în cele mărturisite ca adevăruri ce condiţionează însăşi viaţa ca existenţă dăruită de Dumnezeu va cere rupere, sfâşiere şi moarte, jertfă şi jertfire permanentă.
Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul purgaţiei) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv, desăvârşirea). Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire.
* *
Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera „repatrierea”, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi.
Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un „vorbitor” la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. „Vorbitorul” se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă.
Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe - era micuţă de statură, - aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.
* *
În întâlnirile noastre, când eram adunaţi pentru a discuta vreo problemă duhovnicească, „un cuvânt” cum ziceau Sfinţii Părinţi ai pustiei, aş putea afirma, citând pasagiul din Faptele Apostolilor, că eram ca şi în Troia, „în foişorul de sus unde eram adunaţi, erau multe făclii aprinse”.
Pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă Hristos nu era doar un ideal exterior, spre Care sau la Care voiam să ajungem cândva. El era însăşi viaţa noastră zilnică, de fiecare clipă, aveam dorinţa integrării în El ca stil de trăire permanentă, nu întâmplătoare, ocazională au ocazionată de vreun eveniment oarecare prin care sau faţă de care să afişăm o atenţie mai mare.
Vieţile Sfinţilor aşa cum ni le prezentau Patericul, Filocalia, erau (iertaţi-mi îndrăzneala), (re-) experimentate, verificate, ca posibilităţi de realizare nu numai pe plan mental, ci mai ales pe planul trăirii efective.
Trăsătura caracteristică a acestor mistici era smerenia şi fiecare era simţit de ceilalţi în ceea ce avea specific, în darul cu care era investit de Dumnezeu, şi care era lucrător spre binele şi creşterea tuturor în Hristos.
În „interviuri duhovniceşti” bădia Trifan, cel mai în vârstă dintre noi, ridica o problemă, o întrebare asupra unui „cuvânt” (subiect) şi noi ceilalţi încercam, fiecare de la nivelul său, să exprimăm înţelesul şi posibilităţile aplicării lui, făcând din aceasta treaptă nouă pe urcuşul spre vârful Crucii. Dacă nu găseam soluţia optimă, invocam ajutor spre luminare.
Ava, cum îi spuneam uneori între noi d-lui Trifan Traian, era prin structură un iscoditor, un săpător cu mintea şi un asiduu împlinitor a tot ceea ce duhul îi descoperea, de la înfrânări trupeşti până la controlul vorbirii, umilinţe, osteneli, privegheri şi lacrimi, în zbucium permanent pentru actul responsabilităţii ce-i impunea poziţia în care Dumnezeu îl aşezase în faţa celor în suferinţă şi a celor ce vor trebui să cunoască adevărul în lupta deschisă de aceşti reprezentanţi ai neamului pentru cinstirea lui Dumnezeu pe pământ şi primirea lui în Slava Divină. Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului. Marian Traian era ca un râu lin la suprafaţă care îşi limpezea apele de orice mâl lumesc, în taina afundului său, pentru a se vărsa pur în „apa mării iubirii divine”, geamăn sufleteşte cu Marin Naidim. Nicu Mazăre căuta cu asiduitate uimitoare relaţiile armonice dintre cele noi şi cele vechi cunoscute duhului lui, pentru a adăuga încă o nestemată la cununa lui nevăzută. Delu Bălan părea un singular, dar era nedespărţit prin prezenţă în familia dragostei de Dumnezeu, cu ochii plini de lumină. Ion Schiau era în stare să moară în fiecare zi şi în fiecare zi să învie pentru Hristos şi neam. Ion Ianolide se încleşta ca un cruciat, urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge. Un altul privea la fiecare dintre ceilalţi ca la o taină al cărei înţeles se lupta să-l descifreze în mintea lui, după planul lui Dumnezeu, bucurându-se că i-a fost dat să se împărtăşească de cele ascunse înţelepţilor lumii acesteia, dar descoperite pruncilor.
Şi fiecare din cei pe care nu-i mai pot înşira acum duceau în tăcere, neştiuţi de oameni, dar cunoscuţi de Dumnezeu, păcatele neamului acestuia, pentru a le arde pe altarul ispăşirii de bunăvoie.
Iar Valeriu Gafencu ardea, zic încă o dată.
Ardea... ardere de tot, la propriu, în faţa tuturor, ca o făclie de lumină spre care şi de la care fiecare lua putere sufletească şi trupească. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui.
Valeriu nu dăruia, se dăruia.
Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcut-o în ascuns (tainic) pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.
La începutul prieteniei noastre, voind să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăşi, cercetându-mi cugetul, am găsit o stare de îndoială pe care o aveam asupra sincerităţii manifestărilor duhovniceşti ale lui Valeriu. Mi se părea că unele din formele pe care le îmbracă viaţa lui duhovnicească au uneori ceva artificial şi chiar ostentativ. I-am descoperit vinovăţia gândurilor mele. M-a ascultat cu atenţie; la sfârşit, plângând, m-a îmbrăţişat şi, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase: „Sunt vinovat în faţa lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ţi-am provocat-o. Îţi mulţumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram conştient cu adevărat, căci nu numai prin păcatul propriu-zis poţi sminti pe cineva, nu numai cu cele de stânga, ci şi cu cele de dreapta, cu virtuţile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertăţii tale, tu fiind încredinţat că faci binele”.
Am sesizat ideea din epistola Sfântul Apostol Pavel către Corinteni (de la capitolul 8); mai târziu aveam s-o înţeleg: toţi Sfinţii Părinţi făcuseră din ea un dreptar al vieţii lor în comunităţile călugăreşti şi pustniceşti mai ales.
* *
Era în Iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean.
Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Vântul adia şi ducea frânturi de expresii la urechile celor ce lucrau mai aproape de ei. Ne era jenă de cele întâmplate şi ne uitam neputincioşi unul la altul, neştiind cum să aplanăm tensiunea între cei doi.
Valeriu Gafencu era în urma lor pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în faţa celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: „Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”. Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi.
Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea noastră, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos.
O, Dragoste sfântă, cum ştii Tu să sfărâmi lucrarea celui rău cu simplitatea manifestărilor Tale!
*
* *
Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare.
Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloaie, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură.
Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta.
După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace - vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, - ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea.
* *
La Aiud, în 1945, când Ion Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ion a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i bună credinţă. Totuşi şi-a destăinuit stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă.
Valeriu nu l-a lăsat să vorbească, l-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa ordonată în Hristos, confirmată prin rezultatele ieşirii din păcat, vădite în creşterea ascultării şi subordonării continue faţă de cuvântul lui Hristos în Biserica Lui.
Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu