Singurătatea şi mântuirea prin aproapele
În această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în comunitate te salvează în multe împrejurări grele.
Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.
Toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea cerească.
Rugăciunea pentru aproapele
Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu, Şi cine a întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această rugăciune de mijlocire pentru aproapele.
Hristos – adâncul sufletului omenesc
Să nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului, numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...
Biserica totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula spovedaniei. De aceea Biserica trece dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul duhovnicesc al sufletului nostru.
Dincolo de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi. Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru noi şi pentru ceilalţi.
Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu