În cuvântul său Despre purtarea crucii , Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce”[1], tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui”[2] şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai”[3] . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc”[4]. Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martice".
„…partea de jos a crucii lăuntrice constă în omorârea sinelui nostru şi îşi are temelia în credinţă. Partea de sus verticală este răbdarea, care se întăreşte cu nădejde.
Iar partea orizontală este ascultarea care se hrăneşte cu iubire.”
„Dacă asemănăm crucea lăuntrică cu un arbore, atunci rădăcina lui este credinţa.
Din aceasta răsare lepădarea de sine şi izvorăşte hotărârea de a le părăsi pe toate,
de a ne îndepărta de toate şi de a ne preocupa doar de lucrarea mântuirii noastre.
Din lepădarea de sine se naşte iubirea, o iubire care binevoieşte ascultarea desăvârşită.
Odată cu ascultarea se cultivă şi răbdarea, răbdare încununată cu nădejde.”
Te iubesc suferinţă,
RăspundețiȘtergerechiar dacă uneori
povara ta devine grea
şi cad sub ea obosit
aşteptând ajutor...
Acoperă-mi umerii răniţi
cu binecuvântarea ta,
şi ori de câte ori mă plâng,
iartă-mi nedragostea
până mă-ntăresc
să mă pot ridica.
Străine să nu-mi fie
crucile altora...
Chiar de nu sunt ale mele,
să alerg spre ele
binecuvântându-le!
...
Lasă-mă să-mi sfinţesc viaţa
din sfinţenia ta – încă odată,
Şi numă lasa să te tai,
Crucea mea, ruptă din rai!
Este bucurie şi in suferinţă. Dă-ne, Doamne, să înţelegem taina aceasta şi să gustăm bucuria deplină a suferinţei pentru Tine ! Să iubim şi să îmbrăţişăm crucea mântuitoare!
RăspundețiȘtergere