Icoana Ierusalimitisa
7 aprilie 2010 – Însoţitorul nostru în pelerinajul făcut prin Ţara Sfântă ne repeta insistent că noi am fost aleşi, că avem acum o misiune, o lucrare ; nu ezita să ne povestească despre creştinii care veneau să se atingă măcar de pelerinii întorşi de la Sfintele Locuri, spre a se sfinţi şi ei. Ce să vă spun ? Nu simt nicidecum că aş fi aleasă sau sfinţită în vreun fel special. Toată bucuria pe care am trăit-o, eu o atribui Sfintelor Sărbători de Paşte, mai curând decât trecerii prin locuri sfinte şi atingerii de sfintele icoane, de pietrele şi pământul pe care odinioară s-au petrecut dramaticele evenimente ale vieţii Mântuitorului în lume. Oriunde te poţi închina lui Dumnezeu, în duh şi în adevăr, oriunde poţi fi cu Hristos, în Sfintele Taine şi în rugăciune, la fel de bine precum nicăieri nu eşti cu Domnul dacă nu ştii să te smereşti şi să-I primeşti darul.
Cine nu s-a aflat în situaţia mea îşi imaginează, probabil, că trăiesc nişte stări extraordinare şi că o duc tot într-o exaltare şi încântare. Dacă aşa ar trebui să fie, nu ştiu, dar altfel resimt eu pelerinajul ce s-a încheiat de numai 2-3 zile. Încerc să vă descriu trăirile pentru a-mi clarifica mie însămi nişte lucruri.
Întâi, dorul de Ierusalim s-a instalat în mine imediat ce m-am întors acasă, urmat de dorinţa puternică a revenirii cât mai apropiate şi în alt context/ în alt ritm la sânul Cetăţii Sfinte.
Apoi, sentimentul dificultăţii de a relua cursul vieţii obişnuite şi de a reface legătura cu propria viaţă, părăsită pentru a mă integra în ritmul ameţitor al programului duhovnicesc al săptămânii anterioare. Dezmeticirea grea !
Vine la rând golul, senzaţia acută a pustiirii, de parcă am dat şi lăsat tot ce era mai bun în mine acolo şi m-am întors cu mâinile şi inima goală. Atâta m-am adunat în mine spre a primi ceea ce avea de dăruit Ţara Sfântă, încât trebuie să se fi consumat întreaga energie acumulată anterior, lăsându-mă acum epuizată. De altfel, mi-e mai mereu somn !
Urmează o neplăcută, dar salutară vedere a păcatelor şi limitelor proprii, sintetizate în recrudescenţa egoismului, care m-a însingurat şi m-a făcut să mă izolez în mine însămi. Nu ştiu dacă să spun lucrurilor pe nume sau să mă exprim voalat : iată, aş fi vrut să mă întorc cu sentimentul că eu nu contez şi nu exist şi nu are importanţă nici ce spun, nici ce cred ceilalţi despre mine, nici dacă mă tratează bine, nici dacă se poartă rău cu mine. Dar nu am reuşit, nu s-a putut. Iubirea de sine a reacţionat prin tristeţi, nemulţumiri, dorinţe neîmplinite, umilinţe mai mici sau mai mari, temeri şi tot cortegiul care însoţeşte omul cel vechi. Poate că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai degrabă o bucurie necontrolată şi o exaltare nefirească decât această lucidă vedere de sine cu care mă confrunt de la sosirea acasă. Nu prea înţeleg, însă, de ce nu mai pot zâmbi, poate pentru că mi-am regăsit mama în spital, casa pustiită şi prietenii plecaţi.
Toate vor trece, experienţa se va decanta. Toţi spuneau că Pelerinajul acesta înseamnă că am mai urcat o treaptă duhovnicească. Nu zic nici da, nici ba ; aştept să văd în ce constă urcuşul, dacă el se va produce. Un lucru mi-e clar : trebuie să mă pregătesc de ispite, pentru că harul vine înainte şi încercarea îi urmează. Tare aş dori să aflu cum au trecut alţii prin această experienţă importantă, ca să mă pot verifica şi să am la ce să mă raportez. Până atunci :
Hristos a înviat ! Şi ne-a dăruit nouă viaţă veşnică ! Să ne închinăm sfintei Învierii Lui celei de a treia zi !
P.S. Nu v-am scris încă nimic despre Cuviosul Ioan Iacob Românul, Sfântul nostru Ioan de la Hozeva, cea mai mare bucurie şi împlinire a pelerinajului acestuia, pe care nu l-aş mai fi părăsit, de ar fi fost cu putinţă, că mult m-a durut inima să-l văd rămas acolo singur, în racla lui de sticlă rece, vegheat doar de Monahul Ioan, singurul român din Mănăstirea « Sf. Gheorghe Hozevitul » de lângă Ierihon. O, Doamne, sângele apă nu se face ! Cât de sfântă ar fi Ţara Sfântă, tot urmele româneşti mi-au fost cele mai sfinte pe unde am trecut. Pomeniţi-l pe Monahul Ioan, că este greu printre străini, chiar creştini fiind ei ! Pomeniţi-l şi pe adormitul Monah Ioanichie, ucenicul Sfântului Ioan Iacob, care îşi are mormântul acolo, la Hozeva, alături de iubitul său Părinte. Fraţilor, la Judecata lui Dumnezeu vom merge împreună, toţi românii. Să nu contenim a ne ruga unii pentru alţii, că nimic nu este mai plăcut inimii noastre decât apropierea celui de un neam cu noi. Pomeniţi-le şi pe măicuţele de lerihon, şi pe părinţii şi maicile de la Aşezământul Românesc din Ierusalim, pe toţi românii din Ţara Sfântă, monahi sau mireni. Avem nevoie unii de alţii. Domnul aşa ne vrea : uniţi în El, prin El. Domnul să ne bucure şi să ne lumineze !
Hristos a înviat!
RăspundețiȘtergereIuliana, nu prea am cuvinte sa îți spun acum, doar ca ...nu e nevoie sa te raportezi la alții, nu e de folos. Fiecare om a trăit învierea atât cât a înțeles din ea. Mai bine zis, asa cum spunea părintele în noaptea de înviere, fiecare om își trăiește credința atât cât înțelege din înviere.
Multa sănătate mamei tale.
Pace și liniște sa îți dăruiască Domnul.
Multumesc pentru sfat! Eu ma gandeam la felul in care a trait pelerinajul, nu Invierea lui Hristos, dar probabil ca sfatul tau ar fi acelasi! Domnul ii da fiecaruia ce ii este de folos, nu?
RăspundețiȘtergereHristos a inviat!.Despre starile tale poate ar fi bine sa vorbesti si cu duhovnicul, sa mai faci lumina...oricum este o experienta deosebita...sa te ajute Dumnezeu sa te bucuri de ea toata viata si sa-ti fie de folos spre mantuire..te imbratisez
RăspundețiȘtergereAdevarat a inviat! Doamne ajuta! Sigur ca voi vorbi si cu Parintele Duhovnic, nu incape indoiala. Dupa reactiile voastre inteleg ca sunt foarte rau!!!
RăspundețiȘtergereIarta-ma
RăspundețiȘtergereIuliana, nu era un sfat, am zis si eu un gand de al meu.
nu credeam ca te referi la cei care au mai fost in pelerinaj, e greseala mea, nu am inteles bine.
de ce spui ca esti foarte rau?
acum chiar imi pare rau ca am intervenit.
Ramona
Ramona, te rog, sa nu-ti faci griji, nu m-ai afectat cu nimic! totul va fi bine pana in sfarsit. E poate firesc sa fie grea tranzitia, mai ales ca s-a sfarsit postul.
RăspundețiȘtergereScumpa Iuliana,
RăspundețiȘtergereSa ma ierti ca imi exprim si eu parerea, desi nu am fost la Ierusalim si nu stiu daca voi merge vreodata. Mi s-a intamplat insa ca dupa ce am ajuns la cate un loc unde imi doream tare mult sa ajung, sa am la scurta vreme dupa asta (la o zi sau doua)o stare de "gol", asa cum ai descris-o tu. Mi s-a oferit o explicatie psihologica, ceva de genul: simti ca ti-ai atins scopul, nimic nu mai conteaza acum pana la gasirea unui nou scop. Dar explicatia e subtire, noi stim ce vrem si de-acum incolo... vrem mantuirea. Insa asa cum spuneai, e nevoie de sedimentare, de limpezire, pentru a putea face urmatorul pas. Poate asteptarile noastre inainte de un asemenea eveniment sunt prea mari. Fara sa ne dam seama ne asteptam sa primim tare multe sau ceva anume. Si primim tare multe, dar poate nu tocmai ceea ce asteptam (de exemplu sanatatea celor dragi).
Nu este oare vederea starii proprii cel mai mare dar pe care l-am putea primi? Alaturi de puterea de a suporta si de a ne asuma ceea ce vedem (starea proprie)?
Si mai cred ca este tare bine ca ne-ai impartasit si noua aceste ganduri... Iti este si ne este de folos.
De cand s-a terminat postul ma simt si eu tare obosita si sunt mereu ranita de atitudinile celorlati... De ce asa in loc sa simt bucuria si sa o transmit mai departe? Poate pentru ca in mod inconstient am avut asteptari prea mari? Nu cred ca e doar astenia de primavara.
Multumesc inca o data pentru ca ne-ai impartasit impresiile si simtirile.
Cred ca ai dreptate. Cu timpul, lucrurile se vor aseza si se va vedea si folosul. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a dat, chiar daca nu sunt in stare sa inteleg si sa ma folosesc de toate. Tuturor, ajutor de la Domnul!
RăspundețiȘtergereBine ai revenit, te îmbrăţişez cu drag în rugăciune. Hristos a înviat!
RăspundețiȘtergereAdevarat a inviat! Ma bucur sa va regasesc. Nicaieri nu-i ca acasa, in sfanta Romanie.
RăspundețiȘtergerePARTEA I a mesajului
RăspundețiȘtergereHristos a inviat! M-a impresionat experienta dvs. pe care a-ti trait-o la locurile sfinte. Reactia dvs. in legatura cu ce ati simtit pe durata pelerinajului mi se pare destul de autentica si normala, avand in vedere ca orice experinta duhovniceasca autentica da intotdeauna roade de pocainta si indreptare.
Bunica mea a fost profesoara de matematica la liceu si a fost atee mai toata viata ei. Din mila Domnului a ajuns la Ierusalim si dupa ce s0a intors s-a adancit si mai mult in tainele ortodoxiei. A murit in chinuri cumplite (a avut cancer la colon) suferind la pat luni de zile( a refuzat sa fie internata la spital).Cred ca se ruga mult,si avea in dreapta patului o icoana mare cu sfintii trei Ierarhi.Sfantul ei iubit cel mai mult a fost Sf Ioan Botezatorul.Odata la o consultatie medicala doctorul a spus ca este de neconceput cum poate suporta asemnea suferinta si inca sa fie in viata.Se ducea la biserica si cand era bolnava si nu statea pe scaun, nu lipsea nici o Duminica sau vreo sarbatoare. Ii placea mult sa cante Iubite-voi Doamne.A trecut la cele vesnice spovedita si impartasita.Prin ea Domnul ne-a adus pe toti din familie la credinta(avea multe carti duhovnicesti pe care ni le-a lasat).
As vrea acum sa va prezint un articol al Parintelui Sofronie Saharov pe care l-am postat si pe blogul meu la care deocamdata inca lucrez,sper sa va foloseasca:
SCRISOAREA PĂRINTELUI SOFRONIE DE LA ESSEX CĂTRE O DOAMNĂ DIN CIPRU
"Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale. Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele. Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări. Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere. De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste. Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi".
~ Arhimandritul Sofronie, 1984.
fratele dvs mai mic in Hristos, Victor
Partea a II a a mesajului
RăspundețiȘtergereDin propia mea experienta duhovniceasca as putea sa va spun ca cel mai important lucru pentru mantuire este sa ne pazim de pacat, fie ca este cu gandul sau cu fapta. Eu lucrez in domeniul medical si poate ca asa a fost voia Domnului sa ajung sa lucrez si in acest domeniu,desi nu imi propusesem niciodata,tocmai poate ca sa inteleg mai bine consecinta pacatului asupra trupului si sufletului mai ales.
Pacatul, la fel ca si virusul ataca organismul adica inima si mintea iar apoi fiind odata infectati,urmeaza inmultirea celulelor canceroase (pervertirea firii) care duce la boala, adica la patima,care eventual duce la moarte. Fiecare pacat oricat de mic ar fi sau ar parea are consecinte astronomice la nivel nanomolecular sa zicem. Daca nu este depistat si tratat la timp riscam sa ne pierdeam sanatatea sufleteasca dar si pe cea trupeasca.
Deci daca sufletul e trist si sufera dar nu pentru propiile pacate sau pentru pacatele altora,atunci e semn ca boala lucreaza in suflet si-n trup din cauza pacatelor nepocaite/neindreptate.
Cum recunoastem ca Dumnezeu ne-a iertat un pacat? Atunci cand nu-l mai repetam, spuneau Sfinii Parinti. Cand numai repetam pacatul,atunci cand ajungem sa-l uram, si am dori mai bine sa murim in chinuri decat sa pacatuim iar.
Intentia mea nu a fost sa va dau sfaturi pe care nici eu nu le pot urma inca, ci doar ca sa va spun din propia experinta duhovniceasca cateva puncte de vedere referitor la starea prin care treceti dvs.
Si de la Sf. Serafim Rose:
".....dar cel putin sa pastram vie in inimile noastre mireasma pustiei: sa vietuim in minte si in inima cu acei barbati si acele femei ce sunt de o seama cu ingerii si sa ii avem drept cei mai adevarati prieteni ai nostri, vorbind cu ei in rugaciune; sa fim intotdeauna departe de atasamentele si pasiunile acestei vieti....sa fim inainte de toate cetateni ai Ierusalimului Ceresc, Orasul de sus, catre care se indreapta toate nevointele noastre crestinesti, si doar apoi membri ai acestei lumi de jos, care este trecatoare".
Pace in suflet si bucurie de la Domnul.
fratele dvs mai mic in Hristos, Victor si sotia sa Anca
Va multumesc foarte mult ca v-ati gasit timp pentru a citi si a raspunde articolelor mele cam atipice, sa le zic asa. Eu incerc sa fiu in primul rand sincera, orice ar arata aceasta sinceritate despre mine, chiar daca nu-mi convine. Parintele meu duhovnic m-a stimulat in spunerea adevarului, oricat de neplacut ar fi. Tot ceea ce ati scris m-a impresionat si voi mai citi si alta data, ca sa-mi ajute mai mult. Ce sa spun? Ma mustra constiinta ca nu am destula recunostinta fata de binefacerile Domnului fata de mine. Poate trebuia sa tac, sa nu intristez lumea cu impresiile neduhovnicesti traite pe acolo. Tot Parintele meu a zis ca aceia care nu fac nimic scriu pe net! Are dreptate. Daca tAceam poate acum era mai bine. Imi cer iertare ca mereu calc stramb si va rog sa aveti intelegere si rabdare cu neputintele mele.
RăspundețiȘtergerePS. Cred ca ati observat ca scriu din ce in ce mai rar, de teama sa nu scriu rau sau gresit. Ma intreb daca nu cumva este un semn ca voi inceta sa mai scriu pe acest blog - care mi-a fost mai ales mie de mare folos si ajutor la greu. Ma iertati!
Hristos a inviat!
RăspundețiȘtergereEu nu am fost la Ierusalim,dar am vorbit cu un parinte duhovnic(ale carui predici le-am vazut si pe blogul tau) care a fost in pelerinaj anul acesta la Locurile Sfinte. Inainte de Inviere. Mi-a vorbit cu un tremur de deznadejde in glas si mi-a spus asa:"Am fost la Ierusalim. Bai,nu-i de gluma! Noi,calugarii de azi suntem sminteala pentru voi." Apoi vorba i s-a schimbat si a tunat:"Ce sfinti erau odata si cum traiau".
Probabil ca Locurile sunt atat de mult incarcate duhovniceste,incat nimeni nu se intoarce neatins.
PS: Eu nu am citit nimic rau sau gresit pe blog,ci dimpotriva. Doamne ajuta!
Sa-i dea Dumnezeu sanatate si cuvant de foc Parintelui! Daca este cine cred eu! Dar si daca nu este el! Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergere