Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti.
Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârşit frica din credinţa în Domnul.
Suflet desăvârşit e acela a cărui putere pătimitoare înclină cu totul spre Dumnezeu.
Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela se grăbeşte să facă cele plăcute ale Lui
Cel ce are mintea pironită în dragostea de Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin.
Încă nu a dobândit dragostea desăvârşită cel ce nu dispreţuieşte slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea.
De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El consta în a preţui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul.
Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci însăşi viaţa noastră vremelnică.
Dragostea către Dumnezeu îndupleca pe cel ce se împărtăşeşte de ea să dispreţuiască toată plăcerea trecătoare şi toată osteneala şi întristarea.
Pentru aceste cinci pricini se opreşte sufletul de la păcate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecăţii, sau pentru răsplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau în sfârşit pentru mustrarea conştiinţei.
Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea. Când însă o stăpâneste iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci însăşi viaţa noastră vremelnică.
Când mintea se goleşte de patimi şi se luminează prin contemplarea făpturilor atunci poate să ajungă şi în Dumnezeu să se roage cum trebuie.
Toate virtuţile ajută minţii să ajungă la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugăciunea curată.
Cel ce iubeşte cu adevarat pe Dumnezeu acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela iubeşte pe Dumnezeu cu adevarat.
Cel ce a putut dobândi dragostea desăvârşită şi şi-a întocmit viaţa potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” în Duhul Sfânt.
Cel ce a dobândit dragostea, a dobândit pe Dumnezeu însuşi, întrucât, “Dumnezeu iubire este”;
a Lui este slava în veci. Amin.
Din Filocalie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu