"Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"
***
"Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine."
Cuviosul răspunse:
"Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă".
Neîmpărtăşirea cu ereticii
După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul şi Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi şezând şi poruncind şi sfântului să şadă, i-au zis:
"Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa şi în Roma şi cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-şi blesteme dogma sa şi s-o primească pe a ta?"
Sfântul răspunse:
"De-ar fi fost cărţile mele lângă mine, în care am scris vorbele şi întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aş arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărţile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte".
Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-şi aducă aminte, şi le-a spus acestea:
"Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici un cuvînt nou, care să se numească dogma mea".
Apoi l-au mai întrebat:
"Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?"
Grăit-a sfântul:
"Nu mă voi împărtăşi".
Aceştia au zis: "Pentru ce?".
Sfântul răspunse:
"Deoarece a lepădat cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin "Tipos"-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?"
Zis-au lui:
"Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"
Grăit-a lor sfântul:
"Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decât să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe".
Zis-au lui cei ce veniseră:
"Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine."
Cuviosul răspunse:
"Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă".
Aceia i-au zis:
Sfântul răspunse:
"Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?".
Atunci au zis: "Ştim că aşa este adevărat, însă să nu mâhneşti pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit "Tipos"-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare".
Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi:
"Să nu se mâhnească bunul şi iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim şi să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înşii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Aşezămîntul cel vechi şi cel nou, de la sfinţii învăţători şi de la sinoade învăţăm a şti cum că are puterea a voi şi a lucra acestea: prin dumnezeirea şi prin omenirea sa, adică Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaşte, afară de păcat. Şi dacă este desăvîrşit după amândouă şi de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjoseşte acela care nu-L mărturiseşte, că este o singură fiinţă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile".
Acestea şi multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înţelepciunea lui cei ce veniseră, şi nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie:
"Pentru aceasta toţi se întristează, o! părinte, căci spre tine mulţi căutând, se despart de împărtăşirea cu Biserica Bizanţului".
Sfîntul a zis:
"Şi cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserica Bizanţului?"
Serghie a răspuns:
"Însăşi aceea este, că tu nu te împărtăşeşti şi aşa pe foarte mulţi îi întorci de la împărtăşire".
Zis-a omul lui Dumnezeu:
"Nimic mai greu şi mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva".
Iar Troil ştiind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul:
"Bine este că înţelegerea împăratului nostru este necinstită?".
Sfântul a răspuns:
"Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel "Tipos" şi pe cei ce s-au învoit la "Tipos".
Zis-a Troil:
"Cine a sfătuit şi cine s-au învoit?"
Răspuns-a cuviosul:
"Cei ce sunt în Biserică înainte-şezători, aceia au îndemnat şi boierii s-au învoit; şi astfel, răutăţile vătămătorilor asupra celui nevinovat şi străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiţi pe împărat la aceasta, ca să urmeze moşului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a ştiut că mulţi părinţi nu primesc acea alcătuire şi eresul care se afla într-însa îl vădesc şi-l leapădă, s-a curăţit de prihana aceea, trimiţând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă şi împăratul acesta şi va fi slobod de toată prihana".
Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis:
"Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte".
Şi după vorba cea multă, dându-şi pace, s-au dus.
După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbătă, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întîi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintâi, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde şedeau cu suita doi patriarhi - Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, şi un altul -, îndată au intrat şi clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim şi cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.
Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor şi a suitei. Când l-au întrebat:
"Ai anatematizat "Tipos"-ul cel împărătesc?".
El a răspuns:
"Nu numai l-am anatematizat, ci şi o cărticică am scris asupra lui". I-au zis boierii:
"Nu mărturiseşti că rău ai făcut?".
El a răspuns:
"Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine".
Şi de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară şi l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis:
"Vezi, părinte, să grăieşti adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit".
Răspuns-a bătrânul:
"Am grăit acum şi iarăşi grăiesc că atunci ar fi cu putinţă ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel şi nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea şi pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiţi să faceţi, faceţi; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credinţă cinstindu-L, nu mă tem de strîmbătate".
Troil i-a zis:
"Au doară n-ai anatematizat "Tipos"-ul?".
Bătrânul a răspuns:
"Nu o dată ţi-am spus că l-am anatematizat".
Troil a zis:
"De ai anatematizat "Tipos"-ul, apoi şi pe împăratul l-ai anatematizat".
Cuviosul a răspuns:
"Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hîrtia cea străină de credinţa cea dreaptă".
Troil a zis: "Unde l-ai anatematizat?".
Răspuns-a Sfântul Maxim: "La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu".
Atunci i-a zis eparhul:
"Te vei împărtăşi cu Biserica aceasta sau nu?".
Sfântul a răspuns, zicând:
"Nu mă voi împărtăşi".
Eparhul a zis: "De ce?".
Sfântul a răspuns:
"Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase".
Eparhul a întrebat:
"Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?".
Sfântul a zis:
"Ce folos de lume şi de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?".
Eparhul a zis:
"Vei putea să dovedeşti că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?"
Bătrânul a răspuns:
"De-mi veţi da voie şi îmi veţi porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi".
Tăcând toţi, a zis către dânsul boierul:
"De ce iubeşti pe romani, şi pe greci îi urăşti?".
Sfântul a răspuns:
"Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urîm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinţă cu mine şi iubesc pe greci, căci sunt de aceeaşi limbă ca şi mine".
Boierul a zis:
"Câţi ani spui că ai tu?".
El a răspuns:
"Am 75 de ani".
Acela i-a zis:
"De câţi ani este cu tine ucenicul tău?".
Sfântul a răspuns:
"De 37 de ani".
Atunci un cleric a strigat:
"Răsplătească-ţi Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros".
Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Şi multe întrebări şi cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care şedeau acolo n-a grăit nimic. Şi când se întindea cuvîntul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: "Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat". Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: "Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită".
Mucenicia, temniţa şi moartea
După aceasta, trimiţând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetăţii. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l şi întinzându-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţându-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinându-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roşit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.
Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau:
"Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea". Şi astfel abia suflând, i-au aruncat în temniţă.
A doua zi, pe sfântul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioşa oricine văzând un bătrîn cinstit, un sfânt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.
Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintâi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înştiinţându-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! câţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mâna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cândva scriitor la împăraţi.
După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rânduială făcând strigare şi râs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dânşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.
Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punând într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii şi a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrâneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mângâiat mai întâi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.
Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.
***
După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii, acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.
După sfârşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela, a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu