“...fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu”
***
“va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înrtoşit întreg de întreg focul”
***
***
Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează tema raţionalităţii lumii create în “Ambigua”, lucrare consacrată lămuririi unor locuri greu de înţeles din scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale SfântuluiDionisie Areopagitul.
În “Ambigua” el polemizează cu ideile eretice ale lui Origen din « Peri Arhon », idei care ameninţau în veacul al şaptelea creştin să furnizeze temeiul unei noi erezii, monergismul, care susţinea că în Mântuitorul Hristos nu există nicio lucrare omenească/ a firii Sale omeneşti, “ mântuirea fiind doar operă divină, iar omul, un fel de marionetă la dispoziţia şi în dependenţa lui Dumnezeu.
Aici fundamentează Sfântul Maxim definitiv învăţătura Bisericii contra origenismului şi realizează o respingere doctrinară a acestuia în chiar “inima” lui. Sistemul de gândire origenist, combătut de Sf. Maxim, este explicat de către Părintele D. Stăniloae astfel :
« Din eternitate, dumnezeirea s-a înconjurat de o lume de fiinţe spirituale sau de minţi.. de o fiinţă cu ea, emanate din ea în chip necesar, chiar dacă Origen le numeşte « create ». Ele sunt la început spirite pure, necorporale, lipsite de număr şi de nume, încât formează o unitate...datorită identităţii de fiinţă, de putere, de lucrare şi a unirii lor prin cunoaştere cu Dumnezeu Logosul. »(Pr. Dumitru Stăniloae, în PSB 80, p. 18).
În gândirea origenistă neortodoxă numai Dumnezeu-Tatăl este necreat, iar Fiul este mai prejos decât El, ca strălucirea luminii în raport cu lumina. Duhul Sfânt, care este din Fiul, e şi mai mărginit în putere şi în lucrare decât Acesta ; atât Fiul, cât şi Duhul Sfânt sunt « creaturi » din veşnicie ; cu ele începe creaţia unor spirite inferioare, care, în unitatea lor din eternitate, gustă o fericită odihnă sau nemişcare, până ce, satule de iubirea dumnezeiască şi de vederea lui Dumnezeu, cad, întorcându-se spre ceea ce este mai rău. Ele s-au răcit din dragostea de Dumnezeu şi au devenit suflete. Căderea s-a făcut în trepte, în funcţie de răcirea dragostei ; astfel, unele spirite au devenit heruvimi, serafimi, îngeri, altele, oameni, altele demoni, dobândind trupuri eterice sau opace. La judecata din urmă, toate spiritele se vor aduna , prin voinţă, în unitatea iniţială, dar şi aceasta va avea un sfârşit, căci Dumnezeu nu e infinit şi nu poate satisface etern contemplarea spiritelor, astfel, va începe un nou ciclu de lumi. « Dumnezeu rămâne pururea mai prejos de setea de desăvârşire în cunoaştere şi iubire a acestor fiinţe »(Pr. D. Stăniloae, op. cit, p. 20)
Acestei concepţii eronate Sfântul Maxim îi opune viziunea întemeiată pe ortodoxie a unei eterne odihne mobile în dragostea şi contemplare lui Dumnezeu, cel cu adevărat infinit, a persoanelor etern conştiente de identitatea lor, în fericirea fără sfârşit a comuniunii cu Dumnezeu cel prin Treime în eternă comuniune, la care au ajuns printr-o mişcare sădită în ele de Dumnezeu Însuşi : oamenii rămân etern oameni şi persoane distincte, dar îndumnezeiţi chiar în trupul lor, înaintând spre această îndumnezeire(la care au fost chemaţi) prin eforturile lor spre comuniune, ajutate de har, în timpul vieţii pământene.
Sfântul Maxim inversează triada origenistă(petrecere în henadă, mişcare prin păcat urmată de naşterea în lumea văzută şi odihnă în noua henadă), situând la început creaţia, apoi mişcarea şi abia la sfârşit odihna deplină şi definitivă în Dumnezeu. El schimbă sensul fiecărui membru al triadei. Dacă la Origen nu există, propriu-zis, creaţie, ci o petrecere în unitatea iniţială, iar mişcarea este produsul păcatului, ducând la apariţia corpurilor, mânate în cerc spre o revenire la starea iniţială fără sens, de vreme ce e urmată de altă cădere, la Sfântul Maxim Mărturisitorul mişcarea are rol creator şi conduce la odihna cu adevărat eternă într-o viaţă nouă calitativ, din care nu se mai poate cădea, pentru că fericirea comuniunii cu Dumnezeu este infinită şi nu poate produce saturaţie. Persoana îşi află odihna eternă în iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, punând capăt mişcării prin ajungerea la ţintă.
Sf. Maxim demonstrează că mişcarea e în firea creaturilor, nu este un efect al căderii ; ea a fost sădită în fiinţa făpturilor de Dumnezeu :
« Dumnezeu odată cu facerea lor a sădit în ele mişcarea însufleţită de dorinţa de a înainta spre odihna eternă în comuniunea iubitoare cu Dumnezeu.”(Ibidem., 22-28)
Tema raţiunilor divine, existentă şi la Origen, are alt sens şi alt rol la Sfântul Maxim. Pentru Origen, raţiunile se identificau cu spiritele preexistente, unite oarecum fiinţial cu Logosul. Pentru Sf. Maxim raţiunile sunt numai gânduri ale lui Dumnezeu, conform cărora El aduce la existenţă făpturile prin hotărârea voinţei Sale. Raţiunile nu sunt existenţe, ci gânduri ale lui Dumnezeu după care sunt create făpturile. Prin creaţie se trece din planul gândirii în planul ontologic, de la făpturile gândite la existenţe, prin voinţa lui Dumnezeu.
Persoanele umane nu sunt încorporări ale unor spirite căzute din henadă în urma păcatului, ci făpturi ale căror raţiuni îşi au model în Logosul divin, Care e raţiunea ipostatică supremă. E necesar ca El să vrea să creeze lumea pentru ca ea să fie adusă în existenţă conform raţiunilor sau gândurilor aflate în cugetarea Lui şi după chipul Lui.
Tâlcuind cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz:
« Ce vrea Înţelepciunea cu mine şi care este taina cea mare ? Oare nu vrea ca noi, care suntem partea lui Dumnezeu şi am curs de sus, să privim în lupta noastră cu trupul pururea spre El şi neputinţa legată de noi să ne fie pedagog spre vrednicie, ca nu cumva să ne mândrim din pricina vredniciei şi fălindu-ne, să dispreţuim pe Făcător ? »(Din Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, capitolu VII, PG 35, 863 C), Sf. Maxim observă că unii înţeleg greşit spusele lui, răstălmăcindu-le. Pornind de la afirmaţia « suntem partea lui Dumnezeu », ei înţeleg « unitatea de odinioară a fiinţelor raţionale », henada lui Origen, potrivit căreia « fiind de o fire cu Dumnezeu, în El aveam petrecerea şi locuinţa, apoi, ivindu-se mişcarea şi împărtăşindu-se din aceasta în chip variat fiinţele raţionale, L-au silit pe Dumnezeu să facă lumea aceasta corporală ca să le lege de trupuri spre a le pedepsi de păcatele de mai înainte ».(Sfântul Maxim Mărturisitorul, PSB 80, p. 68).
Contraargumentarea Sfântului Maxim se sprijină pe adevărul dogmatic ca Dumnezeirea este nemişcată, iar tot ceea ce a primit existenţă din nimic este mişcare, fiind purtat obligatoriu spre o ţintă oarecare. Or, dacă fiinţele raţionale ar fi de o fire cu Dumnezeu, ele ar trebui să fie nemişcate, lipsite de orice dorinţă, pentru că Dumnezeirea este « plinirea tuturor ». Cum s-au putut mişca fiinţele raţionale din Acela care « e ultimul şi singurul dorit » şi ce garantează că « fiinţele raţionale nu vor suporta cu necesitate aceleaşi căderi în aceleaşi situaţii la infinit », de vreme ce le-au mai suportat o dată ? »(ibidem, p. 69/ 70).
Dacă L-au dispreţuit o dată pe Dumnezeu, nimic nu le împiedică să-L dispreţuiască din nou. Sfântul Maxim se întreabă pe bună dreptate :
« Dar ce ar putea fi mai jalnic decât a fi purtate astfel fiinţele raţionale şi a nu avea şi a nu spera nicio temelie nemişcată pentru fixarea lor în bine ? »(ididem, p71).
Pentru adepţii gândirii lui Origen, Dumnezeu nu e bun în sine, ci doar în contrast cu răul, « ca unul ce nu e vrednic de iubit în sine », « nu e pentru sine bun şi vrednic de iubit şi atrăgător al întregii mişcări ».(ibidem.)
Aşa stând lucrurile, facerea le e necesară, ba chiar mai de folos decât firea, fiindu-le învăţătoare spre ceea ce le este de trebuinţă. Facerea este anterioară mişcării, « pentru că mişcarea e a celor făcute, cea inteligibilă a celor inteligibile, cea sensibilă a celor sensibile »(ibidem) şi « nici una din cele făcute nu e prin raţiunea ei nemişcată », susţine Sf. Maxim. Mişcarea e cugetată de el ca posterioară facerii, definind-o ca « putere naturală ce se grăbeşte spre ţinta sa finală » sau « mişcare ce se desfăşoară de la ceva spre altceva având ca ţintă finală nepătimirea ». Nimic din cele făcute nu-şi este ţinta sa proprie, o dată ce nu-şi este nici cauza sa. Ţinta celor făcute este Făcătorul, « Cel prin sine oerfect », fără început şi nemişcat, care transcende firea celor ce sunt. El este definit în mod paradoxal ca « Ţinta finală a cea pentru care sunt toate, dar ea nu e pentru nimic »>(ibidem).
Sf. Maxim afirmă că mişcarea dată lumii create[ca lege] nu este rea, deoarece e dată de Dumnezeu creaţiunii, ca una ce, neavând totul în sine, tinde spre ceva perfect. Pr. Dumitru Stăniloae, comentând textul, observă că :
« ... dacă existenţele se mişcă, aceasta e o dovadă că sunt create, nu că sunt părticele ale eternităţii ».(op. cit. , p. 72)
Cele făcute nu s-au oprit din mişcare pentru că n-au intrat înăuntrul supremului Bine, ajungând la prima şi singura cauză din care îşi au existenţa. Concluzia Sf. Maxim este că :
« ...nu poate să se cugete că fiinţele raţionale s-au împrăştiat dintr-o unitate anterioară şi această împrăştiere a adus cu sine pe urmă naşterea trupurilor ».
Mărturie dau mai multe locuri din Sfânta Scriptură, dintre care Psalmul 16, 15 : « Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta » sau Matei 11, 28 : « Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi ». Omenirea încă « n-a secerat rodul pătimirii din cursul mişcării » sale, adică nemişcarea şi nepătimirea.
Aici termenul « patimă » are sensul de « pătimire » care coexistă prin fire cu lucrurile şi cu fiinţele create. Dacă fiinţele raţionale sunt făcute, ele numaidecât se şi mişcă după fire, dintru început », pentru faptul că există « spre sfârşit »(ţinta lor). Pentru Sf. Maxim, ţinta mişcării celor ce se mişcă este « existenţa fericită » al cărei Dătător este Dumnezeu. Din El avem « a ne mişca şi felul cum ne mişcăm spre El ».
Mişcarea a fost sădită în creaturi ca să înainteze spre existenţa fericită de la sfârşit. Ele pornesc de la simpla existenţă spre această existenţă fericită, pe când în Dumnezeu cele două coincid, de aceea nu se mişcă.
Concepţia expusă anterior, despre crearea lumii şi a trupurilor este pozitivă ; în gândirea Sfântului Maxim, trupul este creat spre a fi îndumnezeit, progresând împreună cu sufletul spre Dumnezeu, iar prin trup se îndumnezeieşte lumea întreagă.
Dacă a ne mişca avem de la Dumnezeu, de noi depinde integral înspre ce anume ne mişcăm. Prin libertatea care ni s-a dat, putem direcţiona mişcarea spre bine(Dumnezeu), dar şi spre rău. Fiinţa înţelegătoare Îl înţelege şi-L iubeşte pe Dumnezeu, pătimind tensiunea(extazul) spre El; se grăbeşte să ajungă la Cel iubit, intensificându-şi mişcarea până ce ajunge întreagă în Cel iubit întreg. Ea pătimeşte de bunăvoie îmbrăţişare(circumscrierea) Lui mântuitoare, ba chiar nici nu mai vrea să se distingă de El şi “va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înrtoşit întreg de întreg focul”.(Sf. Maxim, op. cit., p. 81). Libertatea sa nu se va suprima, ci se va întări în fixitate, va fi o cedare liberă în braţele lui Dumnezeu.
Aşa explică Sfântul Maxim urcarea « chipului la arhetip », ca o pecete adecvată originalului, care a primit lucrarea dumnezeiască, nemaidorindu-şi nimic altceva, pentru că « a devenit Dumnezeu prin îndumnezeire » din pricina harului Duhului Sfânt ce a biruit firea şi nu mai este nimic care să se arate în afară de Dumnezeu şi să-i vrăjească dorinţa spre a o înclina spre el.
Sf. Grigorie vorbeşte despre cunoaşterea de atunci, supremă, « pentru că vom amesteca această putere deiformă şi dumnezeiască, adică mintea şi raţiunea noastră, cu ceea ce este propriu ei, şi chipul s-a urcat la originalul spre care tindem acum »(Sf. Grigorie de Nazianz, PSB80, p. 78).
http://blog.patermihail.ro/arhive/1443
RăspundețiȘtergere