Sufletul care vine la Ortodoxie în zilele noastre deseori este în dezavantaj sau chiar defavorizat. Deseori auzim de la convertiţi după câţiva ani de lupte aparent nerodnice că « Nu am ştiut în ce am intrat când am devenit ortodox ». Unii simt asta când vin pentru prima oară în contact cu Credinţa Ortodoxă şi acest sentiment poate determina amânarea întâlnirii lor cu Ortodoxia sau chiar abandonarea ei definitivă. Un lucru similar se întâmplă cu cei botezaţi în copilărie când ajung la maturitate şi trebuie să decidă dacă se consacră acestei credinţe din copilăria lor.
Dintr-un punct de vedere, acesta este rezultatul profundului angajament care li se cere celor serioşi în apropierea lor de credinţa ortodoxă – un angajament care este foarte diferit de cel cerut acelora care se alătură unei secte sau denominaţiuni. Sunt multe denominaţiuni cu diferite interpretări ale vieţii lui Hristos, dar o Singură Biserica a lui Hristos care trăieşte adevărata viaţă în Hristos, păstrând învăţăturile neschimbate şi tradiţia Apostolilor şi Părinţilor Bisericii.
Dar dintr-un punct de vedere mai practic, problema stă în sărăcia sufletului nostru modern, care n-a fost pregătit şi antrenat să primească adâncimile trăirii creştine autentice. Există un aspect cultural şi unul psihologic în această sărăcie a noastră : educaţia tinerilor astăzi, mai ales în America, este evident deficitară în dezvoltarea receptivităţii la cele mai valoroase expresii ale artei, literaturii şi muzicii, deficienţă în urma căreia tineretul este format la întâmplare sub influenţa televiziunii, a muzicii rock, a altor manifestări ale culturii actuale( mai degrabă, anti-cultură) ; şi, atât drept cauză, cât şi drept efect al acesteia – dar mai ales din cauza absenţei din partea părinţilor şi a educatorilor a oricărei idei conştiente despre ce este viaţa creştină şi cum trebuie crescută şi educată o persoană – sufletul unei persoane care a supravieţuit anilor tinereţii este deseori un pustiu emoţional/ afectiv şi îşi descoperă carenţe în atitudinile fundamentale faţă de viaţă, atitudini considerate altădată ca normale şi indispensabile.
Puţini sunt cei care pot să-şi exprime cu claritate emoţiile şi ideile şi să le facă faţă cu maturitate ; mulţi nici măcar nu ştiu ce se petrece înlăuntrul lor. Viaţa este în mod artificial divizată în muncă(şi foarte puţini pot pune cea mai bună parte a lor, inima, în ceea ce lucrează, pentru că o fac « doar pentru bani ») ; joc(în care mulţi văd adevăratul scop al vieţii lor), religie(de obicei nu mai mult de o oră sau două pe săptămână), fără vreo unitate care să dea sens întregului vieţii unei persoane. Mulţi, găsind viaţa cotidiană nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume imaginară, creată de ei înşişi(în care încearcă să încludă şi religia). Şi în substratul întregii culturi moderne, stă numitorul comun al adorării sinelui şi confortului propriu, care este mortală pentru orice fel de viaţă spirituală.
Aşa este fundalul, “bagajul cultural” pe care o persoană îl aduce cu ea astăzi, când devine ortodoxă. Mulţi, desigur, supravieţuiesc ca ortodocşi în ciuda fundalului; unii ajung la dezastrul spiritual din cauza acestuia; dar un număr considerabil de persoane rămân invalide sau cel puţin nedezvoltate spiritual deoarece sunt pur şi simplu nepregătite pentru şi înconştiente de cerinţele reale ale vieţii duhovniceşti.
Ca un început de înfruntare a acestei probleme(sperând să-i ajutăm pe cei ce se confruntă cu ea), să cercetăm succint învăţăturile ortodoxe despre firea omenească, aşa cum sunt exprimate de un profund scriitor ortodox al secolului al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor din urmă – Episcopul Teofan Zăvorâtul(+1892). În cartea sa, Ce este viaţa spirituală şi cum s-o dobândim(retipărită în Jordanville, 1962), el scrie :
« Viaţa omenească este complexă şi multilaterală. În ea este o latură trupească, una sufletească şi una spirituală. Fiecare dintre acestea are propriile facultăţi şi necesităţi, propriile metode şi propriile funcţii şi satisfacţii. Numai când toate facultăţile noastre sunt în mişcare şi toate necesităţile noastre sunt satisfăcute noi trăim ca oameni. Dar când doar o mică parte din aceste facultăţi este în mişcare şi doar o mică parte din necesităţile noastre este satisfăcută – o asemenea viaţă nu este viaţă...Un om nu trăieşte într-un mod omenesc dacă nu se află în mişcare toate laturile lui...Omul trebuie să trăiască aşa cum l-a creat Dumnezeu, iar când cineva nu trăieşte astfel, poate spune că nu trăieşte deloc”(p. 7)
Distincţia făcută aici între suflet şi spirit/ duh nu înseamnă că ele sunt entităţi separate ale naturii umane; mai curând, “spiritul” este partea mai înaltă, iar sufletul partea mai joasă a singurei indivizibile părţi a omului(care ca întreg este, în mod curent, numită “suflet”). Sufletului, în această accepţiune, îi aparţin acele idei şi sentimente care nu se ocupă direct cu viaţa spirituală – ci în special cu arta, ştiinţa şi cultura; în timp ce “spiritului” îi aparţin eforturile omului de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, arta sacră şi supunerea la poruncile Lui.
Din aceste cuvinte ale Episcopului Teofan se poate detecta un defect comun al căutătorilor de viaţă spirituală de astăzi : nu toate laturile firii lor sunt în mişcare, ei încearcă să-şi satisfacă trebuinţele religioase(necesităţile spiritului) fără să ajungă la un acord cu celelalte trebuinţe ale lor(mai clar, cele psihologice şi emoţionale), sau mai rău: ei folosesc religia nelegitim pentru a-şi satisface aceste nevoi psihologice.
În asemenea oameni, religia este ceva artificial, care n-a atins încă adâncimile fiinţei lor şi deseori unele neplăceri survenite în viaţa lor sau simpla atracţie naturală faţă de lume sunt suficiente ca să distrugă universul lor artificial şi să-i întoarcă de la credinţă.. Uneori astfel de oameni, după experienţe amare în viaţă, se întorc la religie; dar prea ades sunt pierduţi sau invalizi sau neroditori.
Episcopul Teofan continuă învăţăturile sale :
“Un om are trei nivele/ straturi de viaţă: cel spiritual, cel sufletesc şi cel trupesc. Fiecare din acestea are propriile nevoi, fireşti şi potrivite unui om. Aceste nevoi nu sunt toate de aceeaşi valoare, ci unele sunt înalte iar altele inferioare şi satisfacerea lor echilibrată îi dă unui om pace. Nevoile spirituale sunt cele mai înlte dintre ele şi când ele sunt satisfăcute, atunci este pace, chiar dacă celelalte nu sunt; dar când nevoile spirituale nu sunt satisfăcute, chiar dacă celelalte sunt satisfăcute din abundenţă, nu este pace. În consecinţă, satisfacerea lor este singura necesară.”
“Când nevoile spirituale sunt satisfăcute, ele îl învaţă pe om să-şi armonizeze şi celelalte nevoi, aşa încât nimic din ceea ce satisface sufletul sau din ceea ce satisface trupul să nu intre în contradicţie cu viaţa spirituală, ci s-o ajute; şi atunci se face armonie deplină în om, între toate mişcările şi revelaţiile vieţii sale, o armonie de gânduri, sentimente, dorinţe, întreprinderi, relaţii, plăceri. Şi acesta este Raiul.”(p. 65)
În zilele noastre, ingredientul principal care lipseşte din această armonie ideală a vieţii omeneşti este ceva ce ar putea fi numit dezvoltare emoţională a sufletului. Este ceva care nu are o natură direct spirituală, dar care foarte frecvent o întârzie . Este condiţia cuiva care, în timp ce poate crede că însetează după luptele spirituale şi o viaţă elevată de rugăciune, abia este în stare să reacţioneze la dragoste şi prietenie, sentimente umane fireşti, pentru că, dacă un om spune: “ iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4, 20)
La câţiva oameni, acest defect există într-o formă extremă; dar ca tendinţă, este prezent într-o oarecare măsură în noi toţi, cei care am fost crescuţi în pustiul emoţional şi spiritual al timpurilor moderne.
Aşa stând lucrurile, este deseori necesar să ne moderăm impulsurile noastre aparent spirituale şi luptele şi să fim testaţi/ încercaţi în privinţa pregătirii noastre emoţionale şi umane pentru ele. Uneori, un părinte duhovnicesc îi refuza copilului său citirea unor cărţi duhovniceşti şi îi dă în schimb un roman de Dostoievski sau Dickens, ori îl încurajează să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică, nu cu vreun scop estetic în minte – pentru că poţi să fii “expert” în astfel de domenii şi chiar să fii “emoţional bine-dezvoltat” fără nici cel mai mic interes pentru lupta spirituală şi aceasta este tot o stare dezechilibrată -, ci doar pentru a-i rafina sufletul şi a-l face mai dispus să înţeleagă textele spirituale autentice.
Episcopul Teofan, în sfatul dat unei tinere care se pregătea în lume pentru viaţa monahală, îi permite să citească(pe lângă alte cărţi non-spirituale) anumite romane recomandate de oameni bine-intenţionaţi care le-au citit”(Ce este viaţa spirituală..., p. 252)
Părintele Serafim (Rose) de la Platina, Formarea sufletului – Spirit, suflet şi trup.
Surse: http://deathtotheworld.com/seraphimrose/index.html
http://bastrix.wordpress.com/tag/acatiste-si-slujbe/page/3/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu