Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Despre dor...în răspăr



Nu cred să existe realitate mai « poetizată »(citeşte : deformată !) la noi, românii, care « ne-am născut poeţi »( !) decât dorul. Şi cum avem obiceiul de a lua de-a gata anumite « adevăruri » subiective ale artei, am căzut în mreaja dorului, crezând cu naivitate şi orgoliu că nu e simţire mai fină, mai nobilă şi mai dătătoare de « specific naţional » decât dorul. E drept că ne-au ajutat şi filosofii, dar fondul rătăcirii tot de natură literară este.Deseori mi-am frământat gândul încercând să aflu, pe cont propriu, de unde provine această sursă a suferinţei omeneşti, care atacă îndeosebi firile sensibile şi interiorizate. Dar n-am descoperit nimic mai clar decât conexiunea directă între dor şi o dorinţă neîmplinită sau cu neputinţă de împlinit. Trând anii şi ieşind din sfera de influenţa a literaturii, citind câte ceva din scrierile duhovniceşti, a început să mi se facă lumină în gând. Firea curată a omului creat de Dumnezeu nu cunoştea tânjirea aceasta incontrolabilă după oameni sau lucruri, de vreme ce Adam şi Eva erau fericiţi în Grădina Raiului, aflându-se sub permanenta purtare de grijă a Părintelui lor şi întrutotul îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre El, hrăniţi cu harul Duhului Sfânt şi adăpaţi cu iubirea dumnezeiască. Se vede că numai după amăgirea vrăjmaşului şi alungarea lor din preajma Izvorului vieţii şi al bucuriei, au cunoscut sărmanii protopărinţi ai noştri ce este dorul, că se tânguiau amarnic la poarta închisă a Raiului spre a fi reprimiţi în iubirea părintească. Dar Dumnezeu îngăduise ! Că de n-ar fi existat virtual dorul/ nostalgia după fericirea pierdută, omul nu L-ar mai fi căutat niciodată pe Cel Părăsit. Firea căzută a omului, însă, a transformat dorul într-un stimul al tuturor patimilor ce s-au insinuat în el prin amestecarea cu lumea şi cele pământeşti. Câţi dintre noi, cei de acum, suferim de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu ? Şi câţi suferim amarnic pentru că am pierdut ceva sau pe cineva drag, un lucru sau un om de care ne-am ataşat iraţional şi atât de puternic încât nu putem răbda distanţarea de el şi nu primim nici măcar gândul renunţării la el ? Cum ne vom desprinde de cele trecătoare, oameni şi lucruri, de nu vom lupta să smulgem din noi rădăcina dorului ? Cumplită buruiană ! Nimic nu doare mai multdecât dorul, iar cine a frânt dorul de lume şi s-a predat dorului curat de Dumnezeu se îndreaptă cu grăbire spre tărâmul nepătimirii. Spună poeţii şi filosofii ce-or vrea, dar dorul nu înnobilează fiinţa umană decât dacă are ca obiect viu pe Dumnezeu.

2 comentarii:

  1. Mihaela Pana1 mai 2009, 19:17

    Hristos a inviat!
    Interesant! Imi place viziunea prezentata, mai ales pentru ca ultima parte ne indreapta catre Adevar! Nu dorul e de "combatut", ci orientarea sa.

    Intregul suflet omenesc a fost creat sa tinda catre Dumnezeire (prin ratiune omul cunostea lucrurile raportand-le pe toate la Dumnezeu, prin pofta se bucura de cele mai presus de materie, prin iutime se impotrivea raului). Dar dupa cadere, totul s-a indreptat catre cele materiale si impotriva omului insusi! Acum, desi crestini botezati, ne e greu, inca, sa ne desprindem de cele marcate in noi atata timp, pana am devenit constienti de sensul vietii cu El.

    Doamne, ajuta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Adevarat a inviat! Nu e "invatator" mai mare decat experienta dureroasa!

    RăspundețiȘtergere