Mulţumire

Îmblânzitorule de inimi, Doamne, slavă Ţie!

O zi încercată, dar luminată de blândeţea inimilor unor foarte dragi prieteni vechi, care mi-au întins o mână creştinească de ajutor.

Slavă lui Dumnezeu, Care a sădit în noi puterea de a ne opri câteodată din alergare şi a da voie acestui unic sentiment al prieteniei să ne îmblânzească inimile !

Obişnuiam să cred prosteşte că prietenii sunt un fel de victorie personală, o recunoaştere a unor părute calităţi ale  mele, observate de ei. Şi tare mă mai trufeam în inima mea neîmblânzită de cugetul smerit al lui Hristos, dar mă înşelam amarnic.

Abia când lucrurile au început să-mi fie nespus de dragi numai pentru că erau intim legate de prietenii mei am intuit că este ascunsă în prietenie o putere suprafirească, un har. Mângâierea, de oriunde ai primi-o, tot de la Mângâietorul vine. Înseninarea, oricând şi oriunde s-ar petrece, tot lucrarea Duhului Sfânt este, din voia Tatălui şi din dragostea Fiului. Amprenta inconfundabilă a prieteniei binecuvântate de Domnul este bucuria, pe care experienţele vieţii m-au învăţat s-o deosebesc total de entuziasmele de tot felul. Nu este tulburare în prietenie, nu este grijă, nici suspiciune, nu e mărire, ci micşorare de sine. Vă chem să observaţi cât de adânc ne smereşte un gest de prietenie, cât de tare ne cuminţeşte o vorbă caldă a unui prieten.

Am experimentat azi înfrângerea mândriei mele de a nu accepta uşor ajutorul, mai ales al prietenilor. Am trăit liniştirea apelor sufleteşti şi plecarea inimii mele supuse de blândeţea cu care mi s-a oferit un ajutor.

Un prieten te scoate pe tine din tine, făcându-i loc lui Hristos, Care prin el lucrează.

A cui este victoria ? A  Lui, Care supune duhul iubirii de sine din noi.  Şi Lui i se cuvine slava în veci.