În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh
La finalul Evangheliei de azi sunt cuvinte pe lângă al căror înţeles trecem
deseori. Orbul îi spune lui Hristos : « Şi Cine este Fiul lui
Dumnezeu ? » şi Hristos îi răspunde : « L-ai văzut şi El
este cel Care îţi vorbeşte ».
Pentru noi, primele cuvinte sunt aşa de fireşti ;
primul eveniment al vieţii noastre,
primul eveniment al întâlnirii cu o persoană este vederea ei, dar ce minune a
fost pentru acest om care nu văzuse niciodată ceva din lume şi care, atins de
mâna dătătoare de viaţă a lui Hristos, dintr-o dată a văzut ! Şi prima
persoană pe care a văzut-o a fost Domnul şi Dumnezeul său, Hristos, Fiul
Omului.
Îmi amintesc de un scriitor român care ne spune în
biografia sa ce impresie profundă, definitivă i-a lăsat faţa primului om văzut
care i-a rămas în memorie. Îşi aminteşte de sine însuşi copil şi deasupra lui,
incredibil de frumoasă, faţa tatălui său, care era preot, privindu-l, cu toată
dragostea omenească, cu întreaga tandreţe
şi profunzime a unei priviri umane. Şi scrie el că aceasta a fost prima
viziune a lui despre icoana pe care o
întruchipează faţa omului când este luminată din interior de dragoste şi de
înţelegere, de profunzime şi de veşnicie, o viziune a lui Dumnezeu. Aici acest
om L-a vazut pe Dumnezeu în trăsăturile Celui
Care era Dumnezeu şi Care a devenit Fiul Omului.
Aş
vrea să vă atrag atenţia asupra unui aspect diferit. Cu o altă ocazie citeam
povestea unui paralitic vindecat de
Hristos ; şi biserica, slăvindu-L pe Dumnezeu cu această ocazie, spune: “Cum
acest om n-a găsit pe nimeni să aibă milă de el, Fiul Mariei, Dumnezeu Însuşi,
s-a oprit şi i-a dat ajutor la nevoie”. Pentru că acest om n-a găsit vreun alt om să aibă milă de
el, să-i arate compasiune, să se preocupe de el, Dumnezeu a coborat la el. Noi
trăim acum în alte vremuri, în vremuri în care Dumnezeu a devenit om în mijlocul nostru şi mai mult
de atât : Ne-a făcut mădulare vii ale trupului Său, o prezenţă întrupată,
o prezenţă concretă în Întruparea Sa, ne-a făcut temple ale Duhului, locuri ale Prezenţei. Acum fiecare om aflat
în nevoie ar trebui să găsească în fiecare dintre noi un om pornit spre
compasiune, milă şi înţelegere, deoarece Dumnezeu S-a făcut om, şi în acelaşi
timp, simultan, întâlnindu-se cu noi,
ar trebui să vadă dragostea lui Dumnezeu în ochii noştri şi să perceapă
dumnezeiasca milă în faptele noastre active, imaginative, creative şi în
vorbele noastre.
De când Hristos a venit în lume, a sosit vremea
omului ; dar nu a omului despărţit de Dumnezeu , străin de El, ci vremea minunată în care prin oameni, prin intermediul celor ce L-au
descoperit pe Hristos, care au crezut în El, care au devenit una cu El – al
acelor oameni cărora Dumnezeu le-a încredinţat lumea Lui – toţi oamenii pot
primi atât mila lui Dumnezeu, cât şi pe cea a semenilor şi pot vedea compasiune
omenească, dragoste omenească şi bucurie omenească.
Nu este aceasta o chemare măreaţă, nu ar trebui acum să
fim apţi de fapte mari? Timpul Domnului şi timpul omului sunt una, nu numai în
Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, ci şi în tainica Lui prezenţă întrupată în
fiecare dintre noi, prezenţa lui Dumnezeu în carne/ trup, în mila omenească, în
dragostea omenească. Aceasta este o cerere
îndreptăţită şi o provocare pe
care ne-o lansează Sfânta Evanghelie. Suntem noi unii pentru alţii şi pentru
cei mai îndepărtaţi de noi acest fel de
oameni ? O noua umanitate, făpturi
noi, oameni noi cu viaţă nouă, viaţa lui Dumnezeu. La acestea suntem chemaţi,
aceasta trebuie să fim.
Să reflectăm asupra celor spuse, să luăm o hotărâre şi să
devenim o icoană, o viziune a lui Dumnezeu, nu numai în strălucirea dragostei
din ochii noştri, nu numai în cuvintele pe care le rostim, ci şi în fiecare
faptă, astfel încât vremea omului să devină ziua Fiului Omului, ziua Domnului.
Amin.
(Predică din 1972)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu