Oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ?

« ...a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !... »

« Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată,

 dragostea jertfirii şi a crucii...”

Dar nici aceasta nu e de ajuns. Suntem înconjuraţi de oameni, iar relaţiile cu ei sunt uneori dificile. Cât de des aşteptam ca celălalt să vină să se căiască, să-şi ceară iertare, să se umilească în faţa noastră ! Poate l-am ierta dacă am simţi că s-a umilit într-atât încât să ne fie uşor să-l iertăm. Trebuie să-l iertăm însă nu pe cel ce merită iertarea – oare Dumnezeu ne iartă pentru că merităm ? Oare atunci când mergem la Dumnezeu şi-i spunem : « Doamne, mântuieşte-mă ! Doamne, iartă-mă ! Doamne, miluieşte-mă ! » putem adăuga « pentru că merit » ?Niciodată ! Aşteptăm iertarea de la Dumnezeu din dragostea Sa curată, dragostea jertfirii şi a crucii... Asta aşteaptă şi de la noi Hristos în privinţa fiecărui aproape al nostru ; trebuie să iertăm aproapole nu pentru că merită iertarea, ci pentru că suntem cu toţii ai lui Hristos, pentru că ne este dat de Însuşi Dumnezeul cel Viu şi Hristos cel Răstignit să iertăm.

Adesea ne pare : iată, dacă aş putea să uit durerea ce mi-a pricinuit-o, l-aş ierta. Însă nu pot uita – Doamne, dă-mi uitare !... aceasta nu este  iertare : a uita nu înseamnă a ierta. Să ierţi înseamnă să vezi omul aşa  cum este, în păcatul său, în insuportabilitatea sa, în toată povara pe care o reprezintă pentru viaţa ta şi să spui : Am să te duc ca pe o cruce ; am să te duc până în Împărăţia lui Dumnezeu, vrei tu asta sau nu. Eşti bun, eşti rău, am să te iau pe umerii mei, am să te duc Domnului şi am să spun : Doamne, l-am purtat pe acesta toată viaţa, căci îmi era milă să nu piară cumva. Acum iartă-l. Pentru că eu l-am iertat !...

Cât ar fi de bine dacă am putea să ne ducem unul altuia poverile, dacă am putea să ne ducem şi să ne susţinem unul pe altul ; să nu ne străduim să uităm , ci, dimpotrivă, să ţinem minte. Să ţinem minte cine e şi ce slăbiciuni are, ce păcat are, ce are în neregulă şi să nu-l ispitim în aceasta, să-l ocrotim pentyru a nu fi supus ispitei în ceea ce ar putea să-l piardă...Dacă am putea să ne purtăm astfel unii faţă de alţii !... Dacă am înconjura omul cu grijă şi dragoste, câţi oare nu s-ar trezi, câţi oare nu s-ar învrednici de iertarea ce li se dă în dar !...

Aceasta este calea pocăinţei : să « intri » în tine, să te înfăţişezi Domnului, să te vezi un condamnat care nu merită nici iertare, nici milă şi, în loc să fugi, precum Cain, de la faţa lui Dumnezeu, să te întorci către El şi să spui : « Cred, Doamne, în dragostea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred, ajută necredinţei mele !... » Şi apoi să urmezi calea lui Hristos, după cum am spus : să primeşti totul din mâna lui Dumnezeu, din toate să aduci roadele pocăinţei şi ale dragostei  şi să ierţi primul pe fratele nostru, neaşteptând îndreptarea lui , să-l duci ca pe o cruce, să te răstigneşti, dacă este nevoie, pe ea, pentru a avea puterea, precum Hristos, de a spune : « Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac... »
Şi atunci Însuşi Domnul, Care a spus : « Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura..., iertaţi, după cum şi Tatăl vostru Ceresc iartă », El nu va rămâne dator : vă va ierta, vă va mântui şi încă de pe pământ, precum sfinţilor, vă va dărui bucuria cerească.

Să fie aşa, să înceapă în viaţa fiecăruia dintre noi, astăzi, măcar puţin din această cale a pocăinţei, pentru că aceasta este de pe acum începutul Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială ; Editura Cathisma,  2009