Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 15 iulie 2009

Maica Iuliana de la Recea

Argument : Pentru că m-am întors seara trecută dintr-un scurt pelerinaj pe la mănăstirile vrâncene, începând cu locaşul care adăposteşte Sfintele Moaşte ale Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi şi încheind cu Mănăstirea Recea, având bucuria de a redescoperi povestea vieţii duhovniceşti a unei monahii pline de har, Iuliana Caragioiu, pentru că am simţit cu umilinţă de inimă că Domnul mi-a pus în faţă chipul ei îngeresc spre a-mi vedea chipul meu lumesc, a mă trezi şi a mă întoarce, redau mai jos un impresionant articol publicat în anul 2002 în « Formula As », articol consacrat personalităţii ei care domină încă viaţa monahală a obştii de la Recea vrânceană, cu autoritatea unei vieţi exemplare întru Hristos. Doamne ajută !

Spiritualitate

Viziunile Maicii Iuliana- Aşezată pe Dealurile Focşaniului, Mănăstirea Recea este locul unor experienţe mistice de mare forţă spirituală. Între zidurile ei a trăit o maică vizionară, ale cărei predicţii s-au împlinit.. Răpită "în duh", Iuliana Caragioiu primea porunci de la Maica Domnului. Caiete cu "visele" ei au văzut lumina tiparului de curând - "O vărsare de sânge va fi bucuria noastră şi a ţării întregi"

În 1947, pe Dealurile Cândeştiului (nu departe de Focşani) s-au aşezat trei călugăriţe: maica Iuliana Caragioiu şi două ucenice tinere. Nu aveau cu sine decât hainele lor cernite, o pâine şi un coşulet de paie. Primii care le-au zărit au fost copiii ieşiţi cu vitele la păscut. S-au speriat, alergând acasă să-şi anunţe părinţii. Maicile stăteau de mai multe zile sub un nuc, nemişcate, în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate în rugăciune. Aşa le-au găsit sătenii, care s-au grăbit să le aducă ceva de mâncare, îngăduindu-le fără prea multă iscodire să rămână pe acel loc, să ridice o cruce şi să-şi facă un bordei în via şi livada lor. Timp de trei ani, până şi-au construit o cămăruţă de nuiele şi chirpici, măicuţele şi-au făcut pravila şi slujbele la altarul nucului, sub clopotniţa cerului. Dimineaţa, când se sculau, ieşind din umezeala călduţa a pământului dădeau cu ochii de merele şi prunele pârguite, de gutuile şi strugurii pântecoşi. Nici o singură boabă nu au gustat măicuţele! Nici un măr nu au îndrăznit să ridice de jos! Ele trebuia să netezească drumul viitoarei mănăstiri prin aspră înfrânare, poruncă primită în vis de la Maica Domnului. Aşa a început Mănăstirea Recea - Vrancea. Aşa a pornit pe drumul lung al nevoinţei maica Iuliana Caragioiu, cea care vorbea cu Măicuţa Domnului, în minunate şi greu de explicat răpiri ,împlinind una din cele mai fascinante biografii, din care nu au lipsit prigoana, săracia cumplită, îndelungata răbdare şi, mai ales, credinţa.

Adunate în mai multe caiete (peste 50), aceste viziuni ale maicii au aşteptat mult timp după porunca Preasfintei Fecioare: "Să nu spui nimic nimănui în timpul vieţii. Nu-ţi fă griji, Iuliano! Toate vor fi cunoscute după, până dincolo de hotare". Au trecut zece ani de la moartea ei şi cele două bătrâne ucenice ale sale (maica Varvara şi stareţa Olimpiada) văd cu uimire împlinirea prorociei. Tot mai mulţi oameni încep să cunoască faptele şi trăirea maicii, iar de curând, Editura "Geea" a publicat primele 5 volume cu visele monahiei Iuliana Caragioiu, vise în care apăreau aceiaşi doi îngeri, sfătuind-o şi avertizând-o, aşa cum s-a întâmplat înainte de arestarea ei din 1949 sau cu puţin înainte de căderea lui Ceauşescu, când maica a zis: "O vărsare de sânge va fi bucuria noastră şi a ţării întregi". Vedenie, vis sau realitate, viziunile maicii Iuliana continuă să uimească şi astăzi.

Prorociri împlinite: cedarea Basarabiei, alungarea Regelui, execuţia lui Ceauşescu

Sinceri să fim, nu ştim prea bine cum am ajuns la mănăstire. Parcă cineva nevăzut ne-a arătat drumul, lipsit de indicatoare sau alte semne lămuritoare. Voit discretă şi retrasă din calea maşinilor, suită pe un vârf de deal, în inima unei livezi superbe de meri şi cireşi, Mănăstirea Recea e ca o curte de gospodar. O poartă modestă, de nuiele, dă spre fânarul şi acareturile simple ale mănăstirii. Chiliile, muzeul şi micul Paraclis formează o singură clădire, cu pridvor şi etaj, pe care varul alb şi strălucitor abia s-a zvântat. Pe partea opusă, închizând laturile unui patrulater domol, casnic, se afla arhondaricul şi bucătăria, cuhnia de vară şi sala de mese. Mănăstirea nu are curte. Tot spaţiul, până la ultima palmă de pământ, e o grădină viu colorată cu rânduri de ceapă, roşii, salată şi foarte multe flori.
E linişte şi multă tihnă la Recea. E vremea rugăciunii de seară. Ca nişte furnici harnice, măicuţele cele tinere păşesc mărunt spre chilie, grăbindu-se să-şi schimbe straiele prăfuite de muncă. Se opresc doar în faţa maicii Varvara. Cu capul plecat, cer binecuvântare, atingând pământul cu vârful degetelor, într-o metanie energică şi îndelung exersată. Bătrână şi abia sprijinindu-se în baston, maica urcă cu greu scările abrupte ce duc la biserică. Nu se supără că o oprim din drum şi nici nu se miră când aude cât de greu am găsit drumul mănăstirii. Se multumeşte doar să spună că maica Iuliana ne-a trimis, după care, căzând duios pe gânduri, îşi aminteşte cu lacrimi în glas: "Am visat-o astă noapte. Drăgălea o găină şi avea ochii umeziţi. De ce plângi, maică?", am întrebat. Si ea mi-a răspuns: "De mila voastră". Orice discuţie cu maica Varvara începe si se termină cu neasemuita şi de Dumnezeu iubita Iuliana Caragioiu. I-a fost ucenică şi soră de suferinţă în toate. La Mănăstirea Rogoz, unde a cunoscut-o, a dormit cu ea pe jos şi a postit aspru săptămâni la rând, pâna s-a îmbolnavit de plămâni. Uimind medicii, s-a vindecat cu ajutorul icoanei făcătoare de minuni de la Dălhăuţi şi cu rugăciunile cele puternice ale maicii.

Din 1942 au început visele şi răpirile, pe care maica Iuliana le avea în timpul Axionului - cântarea de laudă către Fecioara Maria. Erau nişte momente tulburătoare, de cea mai puternică intensitate. Timp de câteva ore, maica rămanea într-o stare cataleptică, de răpire. Rigid, trupul părea a fi al altcuiva. Adeseori, maicile o duceau cu tolicul în chilie. Iuliana nu simţea nimic, nici dacă o înţepau în picior. După ce-şi venea în fire, îşi amintea totul, până la ultima vorbă, ultimul amănunt: cum erau îmbrăcaţi îngerii, ce spunea Maica Domnului, cum arătau locurile prin care se preumbla. Un timp, a păstrat doar pentru sine aceste vise. Apoi, primind încuviinţarea de la Preacurata, a îngăduit-o pe sora Varvara să scrie într-un caiet tot ce îşi amintea. Neştiutoare de carte şi de o modestie iesită din comun, maica Iuliana păstra un rest de îndoială în suflet. Nu cumva aceste vise erau o amăgire? Nu cumva, în indrazneala lui, diavolul lua chip de lumină? Ca să se convingă, maica a făcut[ţinut] post negru 21 de zile. Ascunsă în chilia ei, s-a rugat neîntrerupt şi a cerut luminare de sus ca să nu greşească. Răspunsul a venit cu tăria unui fulger. Cu adevărat, Maica Domnului îi vorbea şi nu întâmplător toate prorocirile ei s-au împlinit până la ultima virgulă: venirea lui Stalin la putere, pierderea Basarabiei, ororile războiului şi nenorocirile comunismului, alungarea Regelui din ţară, arestarea şi umilinţele îndurate de măicuţe vreme de 30 de ani, moartea lui Ceauşescu şi reînfiinţarea mănăstirii pe chiar locul poruncit de Preasfânta. Iuliana trebuia doar să ia aminte, să se înarmeze cu răbdare şi, mai ales, să nu se trufească, stârnind în timpul vieţii val de admiraţie şi de idolatrie rătăcitoare. Spunea Iuliana la un moment dat: "Am primit câteva sfaturi de la Maica Sfântă, zicându-mi: « Bagă de seamă, comoara neaflată e nerăscolită. Ea e tăcerea. Tăcerea e sprijinul sufletului. Tăcerea e aurul nerisipit »". Porunca dată în vis de către Preasfânta Fecioara era grea şi neclintită: "Să fie în taină şi neştiut totul, până nu treci din această viaţă".

marți, 14 iulie 2009

Sf. Nicodim Aghioritul – Cuvânt pentru pocăinţă - Semnele adevăratei iertări a păcatelor


„Iertarea adevărată şi desăvârşită a păcatelor are patru trepte, una mai înaltă decât cealaltă.

Prima treaptă este a urî păcatul din inimă, când îţi aduci aminte de el, pentru frica ce încă o ai de a nu cădea iarăşi în el, de a nu te îndulci de el şi de a nu te pleca iarăsi spre el.

A doua treaptă mai înaltă decât aceasta este a-ţi aduce aminte de păcatele tale, fără patimă, fără dulceaţă, fără întristare sau urâciune.

A treia treaptă, şi mai înaltă, este când omul îşi aduce aminte de păcatele lui şi se bucură şi slăveşte pe Dumnezeu, pentru mulţimea faptelor bune ce le-a câştigat, prin darul cel dumnezeiesc şi prin pocăinţă.

Iar a patra treaptă şi cea mai de sus, este a scoate cu totul din inima înţelegerile cele pătimaşe ale păcatului şi a le uita într-atâta, încât să nu mai poată năpădi asupra ta.

Treapta cea dintâi ne-o arată Marele Vasile. Căci fiind întrebat cum se adevereşte sufletul pe deplin că i-a iertat Dumnezeu păcatele, răspunde: „Sufletul se încredinţează de iertarea păcatelor dacă se va vedea pe sine în starea celui ce a zis: „Nedreptate am văzut si m-am scârbit” Şi Avva Isaac Sirul, fiind întrebat, răspunde la fel, că va cunoaşte cineva că a luat iertarea păcatelor lui atunci când va simţi în sufletul său că le-a urât desăvârşit, din inimă.”(Notă de subsol: Tot acesta a zis un cuvânt vrednic de pomenire: „Nu când săvârşim păcatul suntem păcătoşi, ci când nu-l urâm pe el şi nu ne căim de el.”(Epistola IV))

Treapta a doua ne-o arată Nichita Serreul, al Iracliei. Pentru că făcând scolii la Cuvântul Sf. Grigorie Teologul de la Paşti: „Măcar ca Toma de ai fi rămas ca ceilalţi ucenici, încredinţează-te semnelor cuielor”, şi iar zice: „iar de nu acestora, cel puţin să te încredinţeze pomenirile păcatelor celor vechi ce se închipuiesc împrejurul minţii, fără de patimă(Adică a înviat cuvântul faptei bune celei din tine). Iar pomenire nepătimaşă este închipuirea celor de mai înainte făcute, fără dulceaţă sau întristare, închipuire care nu are urme de răni, căci s-a ajuns la nepătimire. Şi cel ce nu a pătimit acestea, nu crede nici pe altul, precum Toma. Deci pomenirile păcatului sunt închipuiri, iar păcatele sunt cuie, care pătrund pe cei ce cad. Drept aceea, când vei putea să-ţi aduci aminte de păcate fără patimă, atunci crede că a înviat cuvântul întru tine în acest fel.

A treia treaptă o aflăm în Lavsaicon, la viaţa lui Macarie celui de mai curând. Căci acesta fiind întrebat odată de se mai întristează, când îşi aduce aminte de uciderea pe care a făcut-o fără voie, când era tânăr, a răspuns că nu, ci mai ales se bucură, nu pentru păcatul uciderii, ci pentru că el s-a făcut pricină pentru a se pocăi şi a câştiga o mulţime de fapte bune. Şi acum slăveşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte bunătăţii Lui, fiindcă şi pe cele ce sunt din fire rele, le preface de multe ori şi le face pricini de bunătăţi. Cum a prefăcut uciderea făcută de Moise în Egipt în pricină de bine. Căci ducându-se din pricina ei în pustie, s-a învrednicit a se face văzător de Dumnezeu. Pentru aceasta şi Apostolul a zis: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine”(Romani 8, 28). Pe care tâlcuindu-l fericitul Augustin a zis: „Că celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, le ajută de multe ori la fapta bună chiar şi răutăţile şi păcatele”.

Iar treapta a patra ne-o arată Sf. Teodor Efeseanul . Acesta în capitolul 11 zice: „Câte am lucrat cu împătimire, pomenirile acestora îl tiranizează pe suflet. Iar când aducerile aminte, cele cu împătimire, s-ar şterge cu totul din inimă, încât nici să nu mai năvălească asupra ei, atunci se arată semnul de iertare a păcatelor celor de mai înainte.” La fel zice şi Sf. Maxim: „Prooroci mincinoşi sunt gândurile care micşorează păcatele şi spun că s-a făcut iertarea lor. Aceste gânduri sunt lupi răpitori în haine de oi, pe care le vom cunoaşte din roade. Căci de vreme ce mintea noastră se mai strică de păcate, încă nu am dobândit iertarea lor, fiindcă încă n-am făcut roade de pocăinţă. Iar roadă de pocăinţă este nepătimirea sufletului. Iar nepătimirea este ştergerea păcatelor. Deci neavând încă desăvârşita nepătimire, ci uneori supărându-ne de patimi, iar alteori nesupărându-ne, nu vom primi gândurile care ne spun nouă de iertarea păcatelor.”

Vezi, frate, cum se câştigă pocăinţa cea adevărată? Vezi cu ce osteneli şi sudori se dobândeşte adevărata iertare a păcatelor?”

Icoana de la:

http://viatalatara.wordpress.com/biblioteca-taranului/

luni, 13 iulie 2009

Cuminecare



"Multa dragoste şi smerenie a bătrânului (Avva Augustin) nu avea limite. O dată, îmi spunea, i s-a arătat diavolul în chilia sa cu chip de câine înspăimântator, care arunca foc pe gură şi s-a repezit la el să-l muşte, pentru că, aşa cum i-a spus, îl ardeau rugăciunile bătrânului Augustin. Acesta l-a apucat şi l-a aruncat în zid spunându-i:
- De ce, diavole, ataci făpturile lui Dumnezeu?
În continuare bătrânul mi-a zis:
- Şi diavolul era puternic, dar şi eu m-am ţinut tare şi am dat cu el de zid. După aceea mă mustra însă foarte mult conşiinţa că l-am lovit pe diavol. Aşteptam cu răbdare să se lumineze de ziua şi să mă duc la duhovnicul meu să mă spovedesc, fiindcă lovisem pe diavolul. Cum s-a luminat, m-am dus la Provata (distanţă de o ora şi jumătate), la duhovnicul meu şi m-am spovedit. El însă a fost foarte înţelegător cu mine şi nu mi-a dat nici o pedeapsa, ci mi-a spus să mă cuminec. Eu, de bucurie, m-am rugat apoi toată noaptea şi m-am dus la Sfânta Liturghie şi m-am împărtăşit. Când preotul mi-a dat împărtăşania în gură, am văzut-o ca pe o bucată de carne şi sânge şi mestecam ca să pot înghiţi. În acelaşi timp simţeam şi o mare bucurie sufletească, atât de mare că nu puteam să-i rezist. Din ochi îmi curgeau lacrimi dulci, iar capul meu lumina ca o lampă. Şi am plecat repede ca să nu mă vadă părinţii şi am citit singur Mulţumirea către Dumnezeu în chilia mea." (Patericul Athonit, Ed. Anastasia, 1995, p. 91)
Trimis de Ioana B. V.
Imaginea de la:

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Luni[ Rom. 16, 17-24; Mt. 13, 10-23]. Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii. Atunci când inima e umplută de împătimirile lucrurilor pământeşti, ea devine grosolană, precum este scris: „îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lărgitu-s-a”. Astfel fiind, ea trage în jos ca o ghiulea, ferecând de pământ întregul suflet şi mintea împreuna cu acesta. Atunci, învârtindu-se numai în cercul lucrurilor de jos, devine josnică şi nu se poate înălţa, întocmai ca o orătanie ghiftuită cu nutreţ; nu vede cele de sus, toată alcătuirea ei este potrivnică acestora… Acolo este un tărâm cu totul necunoscut ei. Printre toate concepţiile şi experienţele sale, ea nu poate afla nimic care să fie pe potriva celor de dincolo, ca să le poată vedea pe acestea măcar în ghicitură. Ca atare, nici el nu se apucă să facă judecăţi privitoare la aceste lucruri, nici pe alţii, care fac astfel de judecăţi, n-are chef să-i asculte, iar cărţile în care este scris despre aceste lucruri nici nu le ia în mână.. Oare nu aceasta este pricina pentru care la mulţi puteţi găsi destule reviste lumeşti, iar duhovniceşti, nici măcar una, nici măcar o singura carte duhovnicească, nici chiar Evanghelia?

Minuni ale Cuviosului Paisie Athonitul



"4 iunie 2006 - Vă spun că sfinţii de curând canonizaţi au multă slavă, multă îndrăzneală către Domnul si ne ajută foarte mult. Utmătoarea întâmplare s-a petrecut cu vreo trei luni în urmă. Un şofer plecase cu masina de la Thermi, de lângă Salonic. Pe drum, un călugăr l-a oprit şi i-a spus: “Băiete, poţi să mă duci şi pe mine până la Salonic ? », « Desigur, urcă!». Şoferul era singur. Acel monah s-a aşezat lângă el şi i-a zis: “Kosta – fără să-l fi cunoscut – ai un cancer malign în plămânii tăi. Ar trebui să te duci la spital şi o să-l descoperi.” Imediat a dispărut. Şoferul a rămas uimit. A dat câteva telefoane şi a povestit ce i s-a întâmplat. I s-au adus câteva fotografii şi l-au întrebat dacă îl recunoaşte în ele pe călugăr. L-a recunoscut pe Bătrânul Paisie. Apoi a mers, desigur, la spital. Doctorii i-au făcut testele necesare şi l-au diagnosticat cu cancer pulmonar malign, deşi el nu simţea niciun fel de durere. Iată cum aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu se arată după moarte ca sa adeverească Sfintele Evanghelii."

+

"De curând am vizitat chilia Părintelui Paisie şi acolo Părintele Isaia ne-a povestit cea mai recentă minune a Bătrânului.

Antrenorul echipei naţionale de fotbal avea soţia la terapie intensivă, în comă, într-o stare gravă, când un prieten l-a întrebat dacă vrea să meargă să ceară un Paraclis la Mănăstirea Suroti, unde se află mormântul Bătrânului Paisie. El i-a răspuns că nu poate pleca de lângă patul soţiei sale, aşa că prietenul s-a dus singur şi i-a adus pământ de pe mormântul Bătrânului Paisie. Soţul a amestecat pământul acesta cu ceară şi a uns mâna bolnavei în semnul crucii şi o ! minune ! Femeia care fusese în coma într-o stare foarte gravă, a deschis ochii şi a sărutat crucea şi, desigur, a şi-a revenit definitiv, până la urmă. O alta minune a acestui mare atlet al credinţei noastre ortodoxe."

+

"Altă doamnă din Cipru s-a dus în pelerinaj la mormântul Părintelui Paisie. Îngenunchind ca să se închine, ea a alunecat. Şi-a sprijinit mâna de pământ ca să nu cadă. Întorcându-se la hotel, a văzut pe umărul său nişte pământ. S-a bucurat, pentru că a luat întâmplarea ca pe o binecuvântare de la mormântul Părintelui Paisie. L-a adunat într-un vas şi l-a pus lângă ea. Apoi s-a culcat. Când s-a trezit, a văzut cu mirare că un crin crescuse din pământ. Cine l-a plantat, cine l-a udat?"

Sursa materialului şi a pozelor:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/07/posthumous-miracles-of-elder-paisios.html

Sf. Nicodim Aghioritul – Cuvânt pentru pocăinţă


„Acum învaţă şi cum se cuvine să sădeşti în inima ta pomii cei domestici şi aducători de roade în locul celor sălbatici de mai înainte. Adica în loc de răutăţi să sadeşti faptele cele bune; în loc de mândrie, smerenie; în loc de lăcomia pântecelui, înfrânare; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime,blândeţea; în loc de patimile cele trupeşti, fecioria si întreaga înţelepciune; în loc de nedreptate şi răpire, dreptatea şi darea din cele ale tale; în loc de zavistie şi urâciune, dragoste de fraţi şi în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea şi păzirea acestora. Căci nu e de ajuns, frate, spre câştigarea pocăinţei celei adevărate şi pentru mântuirea ta, să scoţi din inima ta numai rădăcinile păcatului şi apoi să laşi locul liber, ci trebuie sa sădeşti în inima ta sadurile şi pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăşi în ea mărăcinii şi pomii cei salbatici, adică păcatele şi patimile. Pentru aceea te sfătuieşte pe tine Sfântul Duh prin David, scriitorul de psalmi, „să fugi de cele rele şi să faci cele bune”(Psalmul 33, 13)

[…] după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzeşti cât poţi, până ce vor prinde rădăcini, adică până ce se vor face cu obişnuinţa, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele şi patimile, şi până ce vor înflori şi vor face rod de mântuire şi de pocăinţă adevărată şi de iertare a păcatelor tale. Căci de nu le vei păzi şi nu le vei îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cât tu dormi şi eşti fără de grijă şi le dezrădăcinează, sădind din nou neghinele şi răutăţile lui, după pilda Evangheliei ce zice: „Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, au venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine printre grâu şi s-a dus.”(Mt. 13, 24-25). Şi de nu vei păzi faptele bune cu sârguinţă, se întorc iarăşi patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinţii au numit patimile iubitoare de întoarcere. Iar întorcându-se şi aflând locul inimii bine împodobit şi lucrat, se înrădăcinează mult mai adânc decât înainte, şi aşa cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decât cele dintâi, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ţi se întâmple ţie, iubitule, niciodată.”(44-45)

duminică, 12 iulie 2009

Sfântul Nicodim Aghioritul - La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul


Sfântul Nicodim Aghioritul(1749 - 1809), unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai monahismului ortodox de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, s-a născut în insula Naxos, din părinţi evlavioşi(Antonie şi Atanasia). A învăţat mai întâi cu preotul parohiei sale, apoi la şcoala elementară din Naxos şi, la sfatul tatălui său, a urmat renumita şcoală teologică de la Smirna.

Dumnezeu l-a înzestrat cu putere de muncă şi inteligenţă, astfel încât tot ce auzea sau citea vreodată i se întipărea în minte, care era ca o cutie cu nenumărate comori. Dascălul său, Ierotei Dendrinos, l-a solicitat să-i devină urmaş la catedră, atât de mult îl preţuia : « nu am pe altul asemenea ţie vrednic ». Dar Nicolae(după numele de botez) era destinat vieţii mai înalte, monahale.

În ciuda anticatolicismului vremii, el şi-a fondat o vastă cultură, în care a inclus şi operele spiritualităţii apusene. Bun cunoscător al ortodoxiei, nu se temea de adversari pentru că le cunoştea bine opera, ca să le combată erorile.

În 1770, după terminarea studiilor, Nicolae se întoarce la Naxos, unde mitropolitul Antimos îl angajează secretar. În această calitate, el va cunoaşte personalităţile duhovniceşti care îi vor schimba viaţa. Este vorba de călugării atoniţi Grigorie, Nifon şi Arsenie, aparţinând grupării celor care susţineau că nu se pot face parastase duminica pentru că este ziua Învierii Domnului(« colivarii »). Ei i-au dat primele noţiuni despre viaţa monahală şi despre rugăciunea inimii.

Gheron Silvestru din Cezareea va deveni primul dascăl al Sfântului Nicodim în viaţa contemplativă, de neîncetată rugăciune. Asceza lui gheron Silvestru o va îmbina cu înţelepciunea mitropolitului Macarie al Corintului, alt învăţător al său.

În anul 1775 pleacă la Sfântul Munte, dar întâmpină şi o ispită puternică, fiind nevoit să înoate plângând în urma corabiei. Intră ca vieţuitor la Mănăstirea Dionisiu, idioritmică. Aici străluceau Hagi Macarie şi Hagi Avramie, părinţi îmbunătăţiţi. După doi ani de evlavie, râvnă şi ascultare, este tuns rasofor şi primeşte numele de Nicodim. Ca citeţ şi secretar al mănăstirii, se adânceşte în studiul dudovnicesc al Sfinţilor Părinţi, în bogata bibliotecă a mănăstirii. Pe multe lucrări a fost găsită însemnarea : « manuscrisul a fost citit de mine, Nicodim din Naxos.»

În 1777, mitropolitul Macarie îi propune să scrie carţi care să salveze de la uitare scrierile patristice, repunându-le în circulaţie spre folosul poporului grec, de curând eliberat de sub robia turcească, având nevoie acută de hrană spirituală. Aşa a început diortosirea Filocaliei, cu proloage şi scurte introduceri despre vieţile Sfinţilor cuprinşi în carte.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ ca despre un părinte foarte îmbunătăţit, se hotărăşte să plece să-l întâlnească. Dar voia lui Dumnezeu este alta : corabia cu care călătorea este prinsă de o furtună gata să o scufunde ; văzând aici un semn dumnezeiesc, Sfântul Nicodim îşi schimbă gândul şi revine în Sfântul Munte, stabilindu-se la schitul Mănăstirii Pantocrator, unde intră în ascultarea bătrânului Arsenie. Retas în insula Shiropoula, scrie, pentru vărul său, Ierotei din Evrip, episcopul, o carte duhovnicească excepţională, o adevărată enciclopedie, rod al vastei sale culturi teologice şi filosofice, dar şi al experienţei sale ascetice şi contemplative. Învaţă cum se poate dezrobi mintea de lanţurile plăcerilor sensibile pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la contemplaţie.

Întors la Sfântul Munte, e tuns în schima mare ; se stabileşte în chilia Theona a Mănăstirii Pantocrator. Are şi un ucenic, viitorul monah Ierotei. Când scrie, este atât de absorbit, încât uită şi să mănânce. Deseori este supus atacurilor demonice, deoarece prin operele sale se opune lucrării diavolului. Deşi n-a fost hirotonit ieromonah, a avut harisma discernerii gândurilor, a povăţuirii sufletelor şi a înainte-vederii.

În 1806, foarte epuizat, în urma volumului uriaş de muncă, suportă şi acuzaţiile de erezie ale Patriarhului Grigorie al V-lea. Cu ultimele puteri, scrie o apologie: „Mărturisire de credinţă”(1819), luând apărarea „colivarilor” împreună cu care a fost acuzat. Egumenii celor douăzeci de mănăstiri atonite adeveresc ortodoxia Sfântului Nicodim într-o scrisoare din 1807.

Starea sănătăţii se înrăutăţeşte rapid, simte că Domnul îl cheamă şi e sătul de această lume. Cerându-şi iertare de la fraţi, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, pleacă la Cel Iubit al său în zorii zilei de 14 iulie 1809. A lăsat ca moştenire o bogată operă duhovnicească. A fost canonizat la 31 mai 1955.

Monah virtuos, mare învăţător, ascet bogat în înţelepciune, sever întru nevoinţe şi dulce întru învăţătură, filosof al trăirii monahale, s-a cufundat mai adânc decât toţi în profunzimile sufletului aghioritic, cu harul lui Dumnezeu recomandând cele trebuitoare vindecării sufleteşti şi cele cuvenite vieţii monahiceşti. Arhimandritul Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, îl caracteriza astfel:

„ Nicodim, adâncul vizionar al exerciţiilor spirituale în lupta cu trupul, cu lumea şi cu diavolul, este dintre ostaşii lui Hristos, luptătorul cel neînvins, marele tâlcuitor şi scriitor, noul dascăl ecumenic.”

Opera lui, de o importanţă capitală pentru ortodoxie, nu se distinge prin originalitate, ci prin adecvarea la cerinţele epocii, ale poporului ortodox, slăbit de întunericul neştiinţei şi de atacurile drăceşti şi eretice. Drept urmare, scrierile sale sunt până astăzi izvor de viaţă duhovnicească. Mai ales „Războiul nevăzut”, care a cunoscut numeroase traduceri în Orient şi în Occident.

În „Dicţionarul de spiritualitate ascetică şi mistică” este caracterizat ca părinte duhovnicesc de marcă, om „însetat de muncă, dedicat îmbunătăţirii comportamentului omenesc spre slava marelui Dumnezeu”, cel care are meritul de a fi pus la îndemâna tuturor „bogăţiile spiritualităţii patristice îngropate încă în manuscrise sau puţin accesibile în formele lor originale”(42) De asemenea, se apreciază faptul că „neobositul Nicodim s-a ostenit mult să integreze isihasmul palamit în curentele cele mai clasice ale spiritualităţii Bibliei şi ale Sfinţilor Părinţi şi a pus fundamentele renovării filocalice în întreaga Biserică Ortodoxă”(42).

Opera Sfântului Nicodim Aghioritul

1. Filocalia, 1782, Veneţia, două volume;

2. Everghetinos, 1783, Veneţia, colecţie de învăţături ale Sfinţilor Părinţi;

3 Lucrări aflate ale Cuviosului şi de-Dumnezeu-Purtătorului Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, 1790, Veneţia, cuvântări şi opera poetică;

4. Carte foarte folositoare pentru suflet, 1794, Veneţia, învăţătură practică pentru duhovnici. canoanele Sf. Ioan Postitorul şi sfaturi pentru penitent;

5. Cununa Pururi Fecioarei sau Noul Theotocarion, 1796;

6. Carte foarte folositoare de suflet care se numeşte „Războiul nevăzut”, 1796, Veneţia, manual de viaţă duhovnicească;

7. Pidalionul, 1800, Leipzig, colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe;

8. Carte cu adevărat de mare folos sufletesc, care se numeşte „Exerciţii spirituale”, 1800, Veneţia, ajutor în lupta pentru desăvârşirea creştină;

9. Manual de sfaturi pentru păzirea celor cinci simţuri, 1801, Viena sau Veneţia, tradusă în româneşte în 1826 de arhimandritul Domeţian de la M-rea Neamţ;

10. Culegere nouă, 1803, Veneţia, sinaxare şi vieţi prescurtate de sfinţi;

11. Hristoitia, 1803, Veneţia, Cartea bunei cuviinţe sau a bunelor moravuri;

12. Cartea lui Varsanufie, 1816, Veneţia, carte de înalt nivel duhovnicesc, culegere de răspunsuri date de fericiţii Varsanufie şi Ioan;

13. Mărturisire de credinţă, 1819, Veneţia, răspuns la acuzaţiile de erezie;

14. Tâlcuire la cei 150 de psalmi ai proorocului şi regelui David, 1819-1821, Constantinopol, ş. a.

Pe lângă acestea, o colecţie impresionantă de creaţii în domeniul imnografiei şi al slujbelor bisericeşti se adaugă operei uriaşe a Sfântului Nicodim Aghioritul.

Vezi şi: prezentarea cărţii Sf. Nicodim, Paza celor cinci simţuri :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/paza-simturilor.html;

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/sf-nicodim-aghioritul-paza-celor-cinci.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/sf-nicodim-aghioritul-paza-vederii-si.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/pazirea-tuturor-simturilor.html

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/despre-paza-imaginatiei-mintii-si.html