Capitolul al VI-lea, despre păzirea gustului, ne învaţă că gura se aseamănă cu o prăpastie mare, cu un „vas fără fund”, sau cu un „iad nesătul”. Mâncărurile felurite, mesele bogate, desfătările culinare şi îmbuibările trebuie evitate, fiind foarte dăunătoare. Ele nu corespund necesităţilor trupului, ci „blestematei dulceţi a gâtlejului”. Aproape toate patimile cele trupeşti şi neraţionale care se lucrează sub pântece sunt rezultatele cele rele ale desfătării acesteia. Lăcomia la mâncare este maica multor păcate, rădăcină aproape a tuturor păcatelor: desfătarea, beţia, lăcomia pântecelui, risipa, belşugul nemăsurat ş. c. l. Să luăm aminte că sodomitenii „se îmbuibau cu pâine şi trăiau numai în chefuri şi în desfătări”(Iz 16, 49), de aceea au căzut în fărădelegi.
Desfătarea ne îndepărtează de la dreapta credinţă; duşmanii crucii sunt, după spusele Sf. Ap. Pavel, cei „al căror Dumnezeu este pântecele”(Flp 3, 19). Mai ales pentru tineri, ea devine foc curat, sângele gros şi trupurile grase aducând gânduri de desfrânare. Trupul devine „cuptorul cel babilonian”, fiara care se sălbăticeşte şi nu mai poate fi stăpânită.
Sfatul părintelui este să mănânce o dată în zi, pentru ca mintea să devină mai isteaţă şi să priceapă raţiunile divine. Mâncarea are trei trepte: înfrânare, îndestulare şi săturare. Pe arhiereu îl sfătuieşte să încerce să nu devină prea sătul. Căci, acela care se desfată în această viaţă pierde desfătările cereşti. Sf. Vasile cel Mare nu le îngăduie tinerilor nici îndestularea, doar înfrânarea. „Tocirea trupului şi robirea lui cu nimic altceva nu se isprăveşte decât cu înfrânarea”(Sf. Grigorie Teologul). Înţelepciunea desăvârşită nu cunoaşte săturarea.
O altă temă legată de acest simţ este cea a postului şi a dezlegărilor. Sf. Nicodim îi aminteşte vărului său că nu se cade arhiereului să dezlege miercurea şi vinerea, fiind interzis de canoane( Canonul 69 apostolic; Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei), miercurea din cauza vânzării Domnului de către Iuda şi vinerea pentru că a pătimit El pentru noi. Ne avertizează, cu exemple din Sf. Scriptură, că Dumnezeu îi pedepseşte pe cei se desfătează (fiii lui Iov, Irod Tetrarhul). Opreşte servirea vinurilor cu mirodenii, dând pildă pe Avva Sisoe, care a primit până la al treilea pahar, zicând: „…încetează, fiule, au nu ştii că este de la satana?”. Vinul întunecă mintea şi dreapta judecată. Ca să se înfrâneze cineva de la multa mâncare, să-şi amintească de trup, de distrugerea lui după moarte, de sângele clocotitor care dă prilej păcatului.
Organul gustului, limba, şi alte păcate lucrează: osândiri, grăiri de rău, ocări, tăinuiri, afurisiri, blesteme ş. a., cuvinte deşarte pentru care vom da seama la judecată(Mt 22, 36). Cuvântul unui arhiereu trebuie să fie „dres cu sare”(Col 4, 6), dulce, cu bună mireasmă duhovnicească. Nu se cade ca el să blesteme, ci numai să binecuvânteze turma încredinţată lui; poporul răscumpărat cu sângele lui Hristos e mult iubit de Domnul. Sf. Ap. Pavel porunceşte tuturor creştinilor să nu blesteme, ci să binecuvânteze. Avva Pamvo are un cuvânt de folos: „De câte ori am vorbit m-am căit.”, îndemnând astfel la tăcere; avva Sisoe 30 de ani s-a rugat: „Doamne, Iisuse Hristoase, acoperă-mă de căderile limbii mele!”(167); avva Agathon a ţinut 3 ani o piatră în gură ca să înveţe tăcerea.
Râsul se cuvine să-l gonim, mai ales pe cel cu hohot şi cu lacrimi, căci este semnul nestăpânirii de sine, al neputinţei de a-ţi înfrâna emoţiile. Sf. Grigorie Teologul: „Râsul la cei înţelepţi de râs este vrednic”: „omul cuminte abia încet va zâmbi”(Isus Sirah, 21, 22).
E de preferat plânsul pentru păcate în Valea Plângerii acestei lumi. Domnul însuşi nu a râs, ci a plâns de patru ori. Chiar dacă filosofii susţin că râsul este o caracteristică fiinţială a părţii raţionale, Mântuitorul, Care a luat toată firea omenească, nu a râs, după cât se ştie din Sf. Evanghelii. După Sfinţii Părinţi, plânsul este al omului, după pilda Mântuitorului, Care a plâns pentru Lazăr şi pentru Ierusalim, s-a întristat de trădarea lui Iuda şi a suferit în timpul Sfintelor Patimi.
Capitolul al VII-lea, pentru paza pipăitului, arată că acest simţ nu lucrează numai prin mâini, ci prin toată suprafaţa corpului, provocând senzaţia cea mai grosieră, mai trupească şi mai aţâţătoare spre păcat. Sf. Nicodim recomandă să nu ne atingem de trupurile tinerilor, nici chiar de propriile trupuri fără vreo trebuinţă. Sf. Ioan Scărarul: „Să te ruşinezi de îngerul păzitor.”; Sf. Isaac Sirul: „Feciorelnic nu este cel ce şi-a păzit trupul lui nespurcat prin împreunare, ci cel ce se ruşinează de sine însuşi când se află singur”.
Arhiereul se cuvine să nu întindă mâinile la luări de daruri, lăcomii, bătăi, la hirotonia celor nevrednici. A lua daruri(mită) e un lucru foarte urât de Sf. Scriptură: „Daruri să nu iei, că darurile orbesc ochii celor ce văd şi strică cuvintele cele drepte”(Iş. 23, 7-8). Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. Arhiereul cu atât mai mult se cuvine să fie „fără de prihană, nebeţiv, neagonisitor de dobândă urâtă, neiubitor de argint”(1 Tim 3, 2-3). Cât despre bătaie, este interzisă de canoane(Canonul 27 apostolic) şi pedepsită cu caterisirea.
Foarte important este ca arhiereul să nu hirotonească pe cei nevrednici(1 Tim 5, 22): „Mâinile degrabă să nu-ţi pui pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine.”
Sfântul Nicodim scrie apoi că hainele cele de mult preţ sunt obicei deşert, care dezvăluie o iubire a formelor exterioare. De fapt, hainele ar trebui să ne amintească de alungarea din Rai, de pedepsirea protopărinţilor, de pierderea harului de către neamul omenesc. Ele sunt menite să protejeze trupul(iarna de frig, vara de căldură), neavând nicio importanţă dacă sunt de preţ sau modeste. Arhiereii cei vechi nu purtau haine de mult preţ. Rupturile Sf. Vasile sau cojocul vechi al Sf. Atanasie, lăsate moştenire, erau privite ca adevărate comori.
Aurul, argintul şi pietrele preţioase fură inima celui ce le preţuieşte, deşi sunt doar „drojdii strălucitoare ale pământului”.(187) Rangurile boiereşti şi arhiereşti sunt „nişte mari robii în care cei de sus împreună cu suirea au aflat şi căderea şi cautând cinste înaltă, au aflat răsturnări desăvârşite.”(187) Sf. Grigorie Teologul îndeamnă „Să nu te minunezi de nimic care nu rămâne”(188) Sufletul trebuie să rămână străin de toate cele de aici , să se ridice la Cel care l-a făcut, la Mântuitorul , Cel care l-a slobozit şi numai pe El sa-l iubească. Să nu uităm că omul „începe să moară când începe să trăiască.” Hainele scumpe hrănesc slava deşartă, maica mândriei, a tuturor patimilor nesuferite. Dacă porţi haine smerite şi sufletul se smereşte; Sf. Ioan Scărarul spunea: „sufletul se face asemenea lucrurilor din afară .”
Împodobirea cu haine este o faptă de om ticălos. Sf. Vasile cel Mare consideră că „a căuta să fii elegant…este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica casele altora.”(PSB 17, 578). Adevărata haină se ţese din cinste, sfială şi înţelepciune. Can 16, Sin VII Ecumenic menţionează că „orice lux şi împodobire trupească este străină de rânduiala şi aşezarea preoţiei.” Cuviosul atonit ne îndeamnă să urmăm „hainei celei simple a lui Hristos.” Toţi sfinţii şi proorocii au purtat haine smerite(cojocul Sf. Ilie, centura de in a proorocului Ieremia ş. a.). Hainele de mult preţ pricinuiesc sminteală bărbaţilor şi femeilor, pe lângă faptul că moleşesc trupul, aprind cărbunii poftei în inimile femeilor, le duc în ispită. Sfatul sfântului este ca hainele să fie din postav negru, ca ale monahilor: „toate să fie negre, toate cinstite, toate monahale, aşa încât să nu pricinuiască evlavie” tuturor.(195) Îi promite apoi vărului său arhiereu să-i trimită o cămaşă sau două sfetagoreşti, „ca să-ţi aduci aminte prin ele de vieţuirea monahilor săraci, îmbrăcaţi cu rupturi şi smeriţi.”(195)
Se cuvine a lepăda şi aşternuturile moi, saltelele cu puf, căci trupul, „cu cât îl îngrijeşti mai mult, cu atât se sălbăticeşte ca un şarpe împotriva ta, ca să te omoare”(Lavsaicon). Mâinile pot săvârşi alte păcate urâte: jocuri de cărţi, table, ş. a., interzise de canoane(Can 42 apostolic).
Arhiereii, închieie Sf. Nicodim capitolul, nu se cuvine să se scalde, pentru a nu-şi vedea goliciunea. Sf. Diadoh al Foticeei spune ca a te abţine este şi bărbăteşte şi firesc bărbatului cumpătat.
Capitolul VIII, intitulat „Pentru păzirea tuturor simţurilor" reaminteşte ca fiecare organ de simţ poate provoca vătămare în suflet dacă nu e păzit. Organele simţurilor sunt ferestrele prin care intră în suflet viaţa sau moartea. Cand ele „gustă mortăciunile ca păsările cele carnivore, ţărâna ca şarpele şi putreziciunile ca muştele”(207), intră moartea. Sufletul trebuie curăţit de întinăciunile aduse de organele simţurilor. Trebuie primit Mirele prin cugetare la legea Domnului, prin luare-aminte la ceea ce ne învaţă dumnezeieştile cuvinte. Simţurile, ca nişte pâraie tulburi, aduc „toată mizeria şi necurăţia poftelor” în ticălosul suflet, înecându-l în patimi şi făcându-l peştera de tâlhari.”
Se cuvine a se nevoi mintea să-şi închidă organele simţurilor sale pentru că acestea sunt cărări lesnicioase spre păcate. Diavolul pândeşte ca organele de simţ să fie nesupravegheate şi să intre în suflet prin aceste porţi deschise: „ivindu-se o oarecare negrijă…, trimite vicleanul şi neruşinatul câinele şi săgeţile lui.”
Sf. Grigorie Teologul recomandă să fii „fecioară” cu toate simţurile tale. Cei ce sunt în lume se cade a-şi păzi simţurile mai mult decât pustnicii, ca în lume se află în mijlocul curselor şi al tăriei puterilor răzvrătite, totul incita la păcat, obiectele dorinţelor păcatoase fiind la îndemână, cazi mai degrabă. Pustnicii nu pot cădea în păcvatul cu fapta, lipsind prilejul, deşi au vederi necuviincioase, aud sunete ispititoare ş. c. l., războiul lor e mai mic, iar biruinţa lor e mai uşoară. Cei din lume luptă cu vrăjmaşul corp la corp: „pricinile păcatului sunt în jurul tău”(211). Ei sunt lângă prăpastie; de-i trage diavolul, uşor cad, nici n-au timp să strige la Dumnezeu, ca pustnicii.
E cu neputinţă a nu se vătăma cel ce nu-şi închide organele simţurilor. Sf. Singlitichia: „Furii intra prin simţurile noastre, chiar dacă noi nu voim, căci cum se poate ca o casă care are ferestrele deschise să nu se înnegreasca de fumul cel pornit din afară?”(212)
Aristotel zice: „Nimic nu este în minte care să nu fi fost mai înainte în simţire.” Dacă se referă la cele bune, se înşală: mintea a luat de la Dumnezeu bunătatea, care e în firea sa; pruncul are o bunătate simplă, fără de imaginaţie şi formă, ca o hârtie nescrisă. Mintea a fost zidită simplă pentru a fi după chipul şi asemănarea Ziditorului ei, pentru a se uni mintea cu Chipul cel Dintâi.
„…toată nevoinţa şi lucrarea celor îmbunătăţiţi este de a-şi şterge din mintea lor toate formele, chipul şi înţelegerea care s-au întipărit în ea şi a o face simplă , fără de imaginaţie, formă şi faţă”, pentru a se uni cu Dumnezeu, prin întoarcerea la forma ei primordială.
„Fericita este mintea care a câştigat în timpul rugăciunii desăvârşita neimaginaţie”(Nil). Dumnezeu nu se află în nicio plăsmuire a minţii.(Sf. Vasile cel Mare)
Strălucirea luminii dumnezeirii nu se arată decât minţii curate, golite de toate gândurile(Calist şi Ignatie Xantopol). Dacă se referă la cele rele, Aristotel spune adevărul, pentru că răul e afară din fire şi pătrunde în noi prin simţuri . Lui Adam, omul prea simplu, i-a intrat răul în minte din afară, prin organele simţurilor, „diavolul năvălind acolo prin vicleana sfătuire cea pentru rod.”(214) Pentru că toată imaginaţia păcătoasă intră în suflet prin mijlocirea organelor de simţ; acestora trebuie să li se pună mreje, plase, ca la ferestrele templului lui Solomon: pomenirea morţii, a răspunsului la Înfricoşata Judecată, a muncilor celor veşnice: „…acestea au rostul de a opri intrarea formelor necurate care vreau să se strecoare înăuntru.”
Sf. Isidor Pelusiotul zice: mintea e împărat, ostaşi de pază sunt gândurile înfricoşate. Dacă duşmanii nu vor putea intra înăuntru, biruinţa va fi uşoară. Se vor usca cu uşurinţă patimile trupeşti şi exterioare, iar în timp, şi cele sufleteşti. Patimile se aseamănă cu şerpii închişi într-un vas, făra hrană, care mor lent, cum zice ava Pimen. Diavolul moare daca nu a câştigat dulceţile simţurilor. Pentru că el se hrăneşte cu acestea, făra ele moare: „Furnicoleul a pierit, neavând mâncare.”(Iov 4, 11). Înţeleptul Nil spune că patimile se numesc „furnicoleu” pentru că la început se arată mici ca furnicile, dar la urmă cresc, ajungând ca leii. Momelile patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte şi devin apoi primejdioase ca leii. Trebuie să lupţi cu patimile de la început, cât sunt furnici. Să nu le dai mâncare: „formele sensibile venite prin simţuri .”(217)
Biruinţa asupra patimilor presupune un război; o mare nevoinţă cu fiecare organ de simţ. E o luptă contra obiceiului şi contra vrăjmaşului, care cu memoria şi cu imaginaţia minţii cheamă organele simţurilor spre păcat. E nevoie de curaj/ „bărbăţie”, să nu te pleci voii vrăjmaşului, ca fiu al lui Hristos, Care a biruit patimile şi pe diavol. Ca stăpân al lor: „Arată-i că nu eşti numai carne şi sânge, ci şi minte cuvântătoare/ raţională”(219). Dezvăţarea de răutăţi este o luptă neasemuit de nobilă. Obiceiurile rele trebuie înlocuite prin obiceiuri bune. Amărăciunea de la început a luptei va deveni dulceaţă( ca trestia de zahăr, „lotos”)
Hristos ne încununează ori de câte ori biruim în lupta contra simţurilor. El nu te lasă să cazi desăvârşit. De exemplu, Sodoma: cei cinci împăraţi ai Sodomei erau supuşi împăratului asirienilor, 10 ani au dat tribut, apoi n-au mai vrut să-l plătească; mâniat, împăratul asirian şi cei 3 vasali ai săi au atacat Sodoma, dar Avraam, de dragul nepotului său Lot, i-a salvat din robia asiriană pe deplin. Cei cinci împăraţi din parabolă sunt cele 5 simţuri, care până la 15 ani, din cauza nedesăvârşirii raţiunii, se îndulcesc de dezmierdările simţurilor, plătesc haraci asirianului diavol şi celor trei vasali ai săi: uitarea, necunoştinţa şi lenevirea. Când partea raţională va începe să discearnă binele de rău(al 13-lea an), nu vor mai plăti tribut vrăjmaşului, nu se mai îndulcesc de dezmierdările lui cele poftitoare şi vrăjmaşul îi dă război. Atunci Hristos, Ce se trage din Avraam, îi vine în ajutor şi îl eliberează, biruind desăvârşit pe vrăjmaşul(înţelepciunea lui Nil). Biruinţa asupra patimilor e mai tare ca biruinţa a 100 de vrăjmaşi; supunerea simţurilor, biruinţa de sine, acestea sunt semnul bărbatului adevărat.
Cei ce nu biruiesc în războiul nevăzut, sunt necinstiţi. Isidor Pelusiotul spune că îngerii îi slujesc celui ce biruie în războiul acesta. De eşti învins, eşti motiv de întristare, de ocară lui Hristos şi „cu necinste te vei duce din viaţă.”
Desfătarea ne îndepărtează de la dreapta credinţă; duşmanii crucii sunt, după spusele Sf. Ap. Pavel, cei „al căror Dumnezeu este pântecele”(Flp 3, 19). Mai ales pentru tineri, ea devine foc curat, sângele gros şi trupurile grase aducând gânduri de desfrânare. Trupul devine „cuptorul cel babilonian”, fiara care se sălbăticeşte şi nu mai poate fi stăpânită.
Sfatul părintelui este să mănânce o dată în zi, pentru ca mintea să devină mai isteaţă şi să priceapă raţiunile divine. Mâncarea are trei trepte: înfrânare, îndestulare şi săturare. Pe arhiereu îl sfătuieşte să încerce să nu devină prea sătul. Căci, acela care se desfată în această viaţă pierde desfătările cereşti. Sf. Vasile cel Mare nu le îngăduie tinerilor nici îndestularea, doar înfrânarea. „Tocirea trupului şi robirea lui cu nimic altceva nu se isprăveşte decât cu înfrânarea”(Sf. Grigorie Teologul). Înţelepciunea desăvârşită nu cunoaşte săturarea.
O altă temă legată de acest simţ este cea a postului şi a dezlegărilor. Sf. Nicodim îi aminteşte vărului său că nu se cade arhiereului să dezlege miercurea şi vinerea, fiind interzis de canoane( Canonul 69 apostolic; Canonul 15 al Sf. Petru al Alexandriei), miercurea din cauza vânzării Domnului de către Iuda şi vinerea pentru că a pătimit El pentru noi. Ne avertizează, cu exemple din Sf. Scriptură, că Dumnezeu îi pedepseşte pe cei se desfătează (fiii lui Iov, Irod Tetrarhul). Opreşte servirea vinurilor cu mirodenii, dând pildă pe Avva Sisoe, care a primit până la al treilea pahar, zicând: „…încetează, fiule, au nu ştii că este de la satana?”. Vinul întunecă mintea şi dreapta judecată. Ca să se înfrâneze cineva de la multa mâncare, să-şi amintească de trup, de distrugerea lui după moarte, de sângele clocotitor care dă prilej păcatului.
Organul gustului, limba, şi alte păcate lucrează: osândiri, grăiri de rău, ocări, tăinuiri, afurisiri, blesteme ş. a., cuvinte deşarte pentru care vom da seama la judecată(Mt 22, 36). Cuvântul unui arhiereu trebuie să fie „dres cu sare”(Col 4, 6), dulce, cu bună mireasmă duhovnicească. Nu se cade ca el să blesteme, ci numai să binecuvânteze turma încredinţată lui; poporul răscumpărat cu sângele lui Hristos e mult iubit de Domnul. Sf. Ap. Pavel porunceşte tuturor creştinilor să nu blesteme, ci să binecuvânteze. Avva Pamvo are un cuvânt de folos: „De câte ori am vorbit m-am căit.”, îndemnând astfel la tăcere; avva Sisoe 30 de ani s-a rugat: „Doamne, Iisuse Hristoase, acoperă-mă de căderile limbii mele!”(167); avva Agathon a ţinut 3 ani o piatră în gură ca să înveţe tăcerea.
Râsul se cuvine să-l gonim, mai ales pe cel cu hohot şi cu lacrimi, căci este semnul nestăpânirii de sine, al neputinţei de a-ţi înfrâna emoţiile. Sf. Grigorie Teologul: „Râsul la cei înţelepţi de râs este vrednic”: „omul cuminte abia încet va zâmbi”(Isus Sirah, 21, 22).
E de preferat plânsul pentru păcate în Valea Plângerii acestei lumi. Domnul însuşi nu a râs, ci a plâns de patru ori. Chiar dacă filosofii susţin că râsul este o caracteristică fiinţială a părţii raţionale, Mântuitorul, Care a luat toată firea omenească, nu a râs, după cât se ştie din Sf. Evanghelii. După Sfinţii Părinţi, plânsul este al omului, după pilda Mântuitorului, Care a plâns pentru Lazăr şi pentru Ierusalim, s-a întristat de trădarea lui Iuda şi a suferit în timpul Sfintelor Patimi.
Capitolul al VII-lea, pentru paza pipăitului, arată că acest simţ nu lucrează numai prin mâini, ci prin toată suprafaţa corpului, provocând senzaţia cea mai grosieră, mai trupească şi mai aţâţătoare spre păcat. Sf. Nicodim recomandă să nu ne atingem de trupurile tinerilor, nici chiar de propriile trupuri fără vreo trebuinţă. Sf. Ioan Scărarul: „Să te ruşinezi de îngerul păzitor.”; Sf. Isaac Sirul: „Feciorelnic nu este cel ce şi-a păzit trupul lui nespurcat prin împreunare, ci cel ce se ruşinează de sine însuşi când se află singur”.
Arhiereul se cuvine să nu întindă mâinile la luări de daruri, lăcomii, bătăi, la hirotonia celor nevrednici. A lua daruri(mită) e un lucru foarte urât de Sf. Scriptură: „Daruri să nu iei, că darurile orbesc ochii celor ce văd şi strică cuvintele cele drepte”(Iş. 23, 7-8). Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia cerurilor. Arhiereul cu atât mai mult se cuvine să fie „fără de prihană, nebeţiv, neagonisitor de dobândă urâtă, neiubitor de argint”(1 Tim 3, 2-3). Cât despre bătaie, este interzisă de canoane(Canonul 27 apostolic) şi pedepsită cu caterisirea.
Foarte important este ca arhiereul să nu hirotonească pe cei nevrednici(1 Tim 5, 22): „Mâinile degrabă să nu-ţi pui pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine.”
Sfântul Nicodim scrie apoi că hainele cele de mult preţ sunt obicei deşert, care dezvăluie o iubire a formelor exterioare. De fapt, hainele ar trebui să ne amintească de alungarea din Rai, de pedepsirea protopărinţilor, de pierderea harului de către neamul omenesc. Ele sunt menite să protejeze trupul(iarna de frig, vara de căldură), neavând nicio importanţă dacă sunt de preţ sau modeste. Arhiereii cei vechi nu purtau haine de mult preţ. Rupturile Sf. Vasile sau cojocul vechi al Sf. Atanasie, lăsate moştenire, erau privite ca adevărate comori.
Aurul, argintul şi pietrele preţioase fură inima celui ce le preţuieşte, deşi sunt doar „drojdii strălucitoare ale pământului”.(187) Rangurile boiereşti şi arhiereşti sunt „nişte mari robii în care cei de sus împreună cu suirea au aflat şi căderea şi cautând cinste înaltă, au aflat răsturnări desăvârşite.”(187) Sf. Grigorie Teologul îndeamnă „Să nu te minunezi de nimic care nu rămâne”(188) Sufletul trebuie să rămână străin de toate cele de aici , să se ridice la Cel care l-a făcut, la Mântuitorul , Cel care l-a slobozit şi numai pe El sa-l iubească. Să nu uităm că omul „începe să moară când începe să trăiască.” Hainele scumpe hrănesc slava deşartă, maica mândriei, a tuturor patimilor nesuferite. Dacă porţi haine smerite şi sufletul se smereşte; Sf. Ioan Scărarul spunea: „sufletul se face asemenea lucrurilor din afară .”
Împodobirea cu haine este o faptă de om ticălos. Sf. Vasile cel Mare consideră că „a căuta să fii elegant…este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica casele altora.”(PSB 17, 578). Adevărata haină se ţese din cinste, sfială şi înţelepciune. Can 16, Sin VII Ecumenic menţionează că „orice lux şi împodobire trupească este străină de rânduiala şi aşezarea preoţiei.” Cuviosul atonit ne îndeamnă să urmăm „hainei celei simple a lui Hristos.” Toţi sfinţii şi proorocii au purtat haine smerite(cojocul Sf. Ilie, centura de in a proorocului Ieremia ş. a.). Hainele de mult preţ pricinuiesc sminteală bărbaţilor şi femeilor, pe lângă faptul că moleşesc trupul, aprind cărbunii poftei în inimile femeilor, le duc în ispită. Sfatul sfântului este ca hainele să fie din postav negru, ca ale monahilor: „toate să fie negre, toate cinstite, toate monahale, aşa încât să nu pricinuiască evlavie” tuturor.(195) Îi promite apoi vărului său arhiereu să-i trimită o cămaşă sau două sfetagoreşti, „ca să-ţi aduci aminte prin ele de vieţuirea monahilor săraci, îmbrăcaţi cu rupturi şi smeriţi.”(195)
Se cuvine a lepăda şi aşternuturile moi, saltelele cu puf, căci trupul, „cu cât îl îngrijeşti mai mult, cu atât se sălbăticeşte ca un şarpe împotriva ta, ca să te omoare”(Lavsaicon). Mâinile pot săvârşi alte păcate urâte: jocuri de cărţi, table, ş. a., interzise de canoane(Can 42 apostolic).
Arhiereii, închieie Sf. Nicodim capitolul, nu se cuvine să se scalde, pentru a nu-şi vedea goliciunea. Sf. Diadoh al Foticeei spune ca a te abţine este şi bărbăteşte şi firesc bărbatului cumpătat.
Capitolul VIII, intitulat „Pentru păzirea tuturor simţurilor" reaminteşte ca fiecare organ de simţ poate provoca vătămare în suflet dacă nu e păzit. Organele simţurilor sunt ferestrele prin care intră în suflet viaţa sau moartea. Cand ele „gustă mortăciunile ca păsările cele carnivore, ţărâna ca şarpele şi putreziciunile ca muştele”(207), intră moartea. Sufletul trebuie curăţit de întinăciunile aduse de organele simţurilor. Trebuie primit Mirele prin cugetare la legea Domnului, prin luare-aminte la ceea ce ne învaţă dumnezeieştile cuvinte. Simţurile, ca nişte pâraie tulburi, aduc „toată mizeria şi necurăţia poftelor” în ticălosul suflet, înecându-l în patimi şi făcându-l peştera de tâlhari.”
Se cuvine a se nevoi mintea să-şi închidă organele simţurilor sale pentru că acestea sunt cărări lesnicioase spre păcate. Diavolul pândeşte ca organele de simţ să fie nesupravegheate şi să intre în suflet prin aceste porţi deschise: „ivindu-se o oarecare negrijă…, trimite vicleanul şi neruşinatul câinele şi săgeţile lui.”
Sf. Grigorie Teologul recomandă să fii „fecioară” cu toate simţurile tale. Cei ce sunt în lume se cade a-şi păzi simţurile mai mult decât pustnicii, ca în lume se află în mijlocul curselor şi al tăriei puterilor răzvrătite, totul incita la păcat, obiectele dorinţelor păcatoase fiind la îndemână, cazi mai degrabă. Pustnicii nu pot cădea în păcvatul cu fapta, lipsind prilejul, deşi au vederi necuviincioase, aud sunete ispititoare ş. c. l., războiul lor e mai mic, iar biruinţa lor e mai uşoară. Cei din lume luptă cu vrăjmaşul corp la corp: „pricinile păcatului sunt în jurul tău”(211). Ei sunt lângă prăpastie; de-i trage diavolul, uşor cad, nici n-au timp să strige la Dumnezeu, ca pustnicii.
E cu neputinţă a nu se vătăma cel ce nu-şi închide organele simţurilor. Sf. Singlitichia: „Furii intra prin simţurile noastre, chiar dacă noi nu voim, căci cum se poate ca o casă care are ferestrele deschise să nu se înnegreasca de fumul cel pornit din afară?”(212)
Aristotel zice: „Nimic nu este în minte care să nu fi fost mai înainte în simţire.” Dacă se referă la cele bune, se înşală: mintea a luat de la Dumnezeu bunătatea, care e în firea sa; pruncul are o bunătate simplă, fără de imaginaţie şi formă, ca o hârtie nescrisă. Mintea a fost zidită simplă pentru a fi după chipul şi asemănarea Ziditorului ei, pentru a se uni mintea cu Chipul cel Dintâi.
„…toată nevoinţa şi lucrarea celor îmbunătăţiţi este de a-şi şterge din mintea lor toate formele, chipul şi înţelegerea care s-au întipărit în ea şi a o face simplă , fără de imaginaţie, formă şi faţă”, pentru a se uni cu Dumnezeu, prin întoarcerea la forma ei primordială.
„Fericita este mintea care a câştigat în timpul rugăciunii desăvârşita neimaginaţie”(Nil). Dumnezeu nu se află în nicio plăsmuire a minţii.(Sf. Vasile cel Mare)
Strălucirea luminii dumnezeirii nu se arată decât minţii curate, golite de toate gândurile(Calist şi Ignatie Xantopol). Dacă se referă la cele rele, Aristotel spune adevărul, pentru că răul e afară din fire şi pătrunde în noi prin simţuri . Lui Adam, omul prea simplu, i-a intrat răul în minte din afară, prin organele simţurilor, „diavolul năvălind acolo prin vicleana sfătuire cea pentru rod.”(214) Pentru că toată imaginaţia păcătoasă intră în suflet prin mijlocirea organelor de simţ; acestora trebuie să li se pună mreje, plase, ca la ferestrele templului lui Solomon: pomenirea morţii, a răspunsului la Înfricoşata Judecată, a muncilor celor veşnice: „…acestea au rostul de a opri intrarea formelor necurate care vreau să se strecoare înăuntru.”
Sf. Isidor Pelusiotul zice: mintea e împărat, ostaşi de pază sunt gândurile înfricoşate. Dacă duşmanii nu vor putea intra înăuntru, biruinţa va fi uşoară. Se vor usca cu uşurinţă patimile trupeşti şi exterioare, iar în timp, şi cele sufleteşti. Patimile se aseamănă cu şerpii închişi într-un vas, făra hrană, care mor lent, cum zice ava Pimen. Diavolul moare daca nu a câştigat dulceţile simţurilor. Pentru că el se hrăneşte cu acestea, făra ele moare: „Furnicoleul a pierit, neavând mâncare.”(Iov 4, 11). Înţeleptul Nil spune că patimile se numesc „furnicoleu” pentru că la început se arată mici ca furnicile, dar la urmă cresc, ajungând ca leii. Momelile patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte şi devin apoi primejdioase ca leii. Trebuie să lupţi cu patimile de la început, cât sunt furnici. Să nu le dai mâncare: „formele sensibile venite prin simţuri .”(217)
Biruinţa asupra patimilor presupune un război; o mare nevoinţă cu fiecare organ de simţ. E o luptă contra obiceiului şi contra vrăjmaşului, care cu memoria şi cu imaginaţia minţii cheamă organele simţurilor spre păcat. E nevoie de curaj/ „bărbăţie”, să nu te pleci voii vrăjmaşului, ca fiu al lui Hristos, Care a biruit patimile şi pe diavol. Ca stăpân al lor: „Arată-i că nu eşti numai carne şi sânge, ci şi minte cuvântătoare/ raţională”(219). Dezvăţarea de răutăţi este o luptă neasemuit de nobilă. Obiceiurile rele trebuie înlocuite prin obiceiuri bune. Amărăciunea de la început a luptei va deveni dulceaţă( ca trestia de zahăr, „lotos”)
Hristos ne încununează ori de câte ori biruim în lupta contra simţurilor. El nu te lasă să cazi desăvârşit. De exemplu, Sodoma: cei cinci împăraţi ai Sodomei erau supuşi împăratului asirienilor, 10 ani au dat tribut, apoi n-au mai vrut să-l plătească; mâniat, împăratul asirian şi cei 3 vasali ai săi au atacat Sodoma, dar Avraam, de dragul nepotului său Lot, i-a salvat din robia asiriană pe deplin. Cei cinci împăraţi din parabolă sunt cele 5 simţuri, care până la 15 ani, din cauza nedesăvârşirii raţiunii, se îndulcesc de dezmierdările simţurilor, plătesc haraci asirianului diavol şi celor trei vasali ai săi: uitarea, necunoştinţa şi lenevirea. Când partea raţională va începe să discearnă binele de rău(al 13-lea an), nu vor mai plăti tribut vrăjmaşului, nu se mai îndulcesc de dezmierdările lui cele poftitoare şi vrăjmaşul îi dă război. Atunci Hristos, Ce se trage din Avraam, îi vine în ajutor şi îl eliberează, biruind desăvârşit pe vrăjmaşul(înţelepciunea lui Nil). Biruinţa asupra patimilor e mai tare ca biruinţa a 100 de vrăjmaşi; supunerea simţurilor, biruinţa de sine, acestea sunt semnul bărbatului adevărat.
Cei ce nu biruiesc în războiul nevăzut, sunt necinstiţi. Isidor Pelusiotul spune că îngerii îi slujesc celui ce biruie în războiul acesta. De eşti învins, eşti motiv de întristare, de ocară lui Hristos şi „cu necinste te vei duce din viaţă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu