1. Canonul cel Mare
Rostul Postului este să ne treacă de la o stare spirituală la alta. Mulţi îl înţeleg doar ca obligaţie religioasă anuală, chiar şi preoţii. De aceea autorul susţine că „Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe”.
La începutul Postului, „Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul” este citit la Vecernia Mare, în serile primelor 4 zile ale Postului. Acest canon este, în opinia lui Schmemann, „ca o plângere de pocăinţă, care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde”, în care sunt tratate mari teme biblice (Adam şi Eva, Raiul, căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei, Hristos si Biserica), alternativ cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Canonul e personalizat, se adresează fiecăruia dintre noi, cei ce trăim drama căderii:
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?”
Istoria căderii omului în păcat e istoria mea. Eu am pierdut toate darurile, eu mi-am întinat haina trupului, eu mi-am întunecat frumuseţea sufletului. Fiecare suflet omenesc trăieşte aceeaşi dramă,aceleaşi dileme fundamentale; exemplele scripturistice nu sunt simple parabole, ci un stimulent al pocăinţei. Omul modern, care a pierdut înţelesul păcatului, e incapabil de o adevărată mărturisire a păcatelor; mediul cultural în care trăim exclude noţiunea de păcat şi neagă vocaţia spirituală înaltă a omului, Îl neagă pe Dumnezeu şi gândeşte viaţa numai în termenii bunurilor materiale. Chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, el nu mai face pocăinţa, ci înşiruie formal încălcările unor reguli formale, aşteptând de la religie un tratament terapeutic, menit să-l facă din nou fericit. Or pocăinţa e cu totul altceva; e cutremurarea omului care înţelege ca şi-a pângărit chipul slavei celei de negrăit ce i-a fost dat; e părere de rău profundă, dorinţă de reîntoarcere, credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Rolul Canonului e să ne descopere păcatul şi să ne conducă la pocăinţă; ni-l descoperă concret în istoria biblică, în spaţiul căreia pocăinţa redevine posibilă; pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune cunoaşterea Sfintei Scripturi şi meditaţia asupra înţelesurilor lui.
2. Sâmbetele Postului Mare
Postul Mare a fost comparat de Sfinţii Părinţi cu rătăcirea de 40 de ani a poporului ales în pustiu. Având ca finalitate Paştele, ţara făgăduită, Postul are la sfârşitul fiecărei săptămâni un popas special: cele 2 zile „euharistice”, Sâmbăta şi Duminica.
Sâmbătă nu e o zi de post, ci de sărbătoare (Facere 2,3), deşi mulţi consideră că Sabatul a fost transferat Duminica în creştinism; ea rămâne mereu a 7-a zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, ca zi în care s-a desăvârşit creaţia lumii, iar Creatorul s-a bucurat de „bunătatea” ei; ziua odihnei, a bucuriei pentru roadele muncii. Dar în Hristos toate se transcend, El dă lumii Împărăţia, care nu e din lumea aceasta şi în care e odihna desăvârşită. Lumea noastră e sub puterea celui rău de la cădere, iar calea mântuirii nu e prin progres, ci prin Cruce, Moarte şi Înviere. Creştinul trebuie să-şi transforme viaţa într-o pregătire pentru Împărăţie. Paradoxal, Împărăţia e în mijlocul nostru, dar „va să vie”; „Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El”. Sabatul devine astfel ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului: plinindu-şi lucrarea Sa, El s-a odihnit în mormânt, iar în prima zi după Sabat a înviat şi prima zi a noii Creaţii a început. Timpul lumii acesteia, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat. Aşa se explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică, caracterul ei dublu de zi de sărbătoare şi de moarte: sărbătoare pentru că Hristos a înfrânt moartea şi a instaurat Împărăţia, moarte deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt. Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la Sâmbăta lui Lazăr, a cărui înviere e vestirea şi încredinţarea învierii de obşte, şi din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea a devenit puntea spre viaţa cea nouă. Ele se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare. Pe de o parte, e o zi euharistică, de sărbătoare, iar pe de altă parte e o escală făcută cu scopul de a medita asupra ţintei acestei călătorii. Pericopele „Apostolului” alese din Epistola către Evrei accentuează tipologia istoriei mântuirii , a peregrinării , făgăduinţa unui Răscumpărător şi credinţa în cele ce vor veni.
Prima pericopă, Evrei 1, 1-12, ne face să trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul e aproape. În a doua Sâmbătă suntem îndemnaţi să luăm seama să nu ne îndepărtăm de Dumnezeul cel viu, „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El…” (Evrei 3, 12-16); în cea de-a 3-a, primim îndemnul la răbdare, căci lupta e dificilă; a 4-a, prin Evrei 6, 9-12, ne arată armele: credinţa, nădejdea şi dragostea.
„Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de-a cincia Sâmbătă (Evrei 9, 24-28)”.
Ultimul Apostol înainte de Sâmbăta lui Lazăr face trecerea de la timpul aşteptării la timpul plinirii.
Pericopele evanghelice din Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sf. Ap. Marcu: prima Îl prezintă pe Hristos nesocotind interdicţiile Sabatului evreiesc („Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei”); a doua Sâmbătă auzim că Mântuitorul îl curăţa pe lepros; restaurarea omului a început; în cea de-a treia, El „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”; în cea de-a patra ni se spune că Hristos pe toate le-a făcut bine „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”; în a cincia Petru mărturiseşte : „Tu eşti Hristosul”.
Tema secundară a morţii se concretizează în pomenirea obştească a celor adormiţi (Sâmbăta a 2-a, a 3-a şi a 4-a), prilej de redescoperire a lumii acesteia ca muribundă şi moartă. Şi noi şi lumea suntem condamnaţi la moarte aici pentru a pătrunde în viaţa dincolo. Dar culoarea morţii e albul pentru un creştin adevărat, care ştie semnificaţia ei:
„Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi”
3. Duminicile Postului Mare
Fiecare din ele are două teme, două înţelesuri. În prima Duminică se prăznuieşte „biruinţa ortodoxiei”, restabilirea cultului icoanelor(843), legătura cu Postul Mare fiind una istorică; la fel, în a doua, a Sf. Grigorie Palama, impunerea învăţăturilor sale fiind considerată „ a doua biruinţă a ortodoxiei”.
Adânc integrate în Postul Paştelui sunt următoarele două Duminici, când se pomenesc Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egipteanca, mesagerii ascetismului creştin, unul prin scrieri, altul prin viată, cu scopul de a încuraja strădaniile ascetice ale credincioşilor.
Pericopele biblice ne descoperă cea de-a doua temă duminicală; ele constituiau o parte integrantă în cateheza creştină timpurie, sintetizând pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Viaţa nouă promisă el o accepta prin credinţă, asemenea oamenilor Vechiului Testament, care n-au primit făgăduinţa, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun ” ( Evrei 12, 2 ) ; catehumenului i se promite, prin pericopa de la Ioan 1, 43-51, că va vedea zorii veacului celui nou, împlinirea celor făgăduite, dacă va avea credinţă, pocăinţă şi dor de vremuri noi, de mântuire.
Pericopa celei de-a doua Duminici (Marcu 2, 1-12) slăbănogul coborât prin acoperiş e icoana acestei dorinţe. În cea de-a treia Duminică apare tema Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-9, 1). Începe să ni se descopere sensul jertfei lui Hristos prin pericopele din Apostol, iar prin cele din Evanghelia Sf. Marcu se vestesc pătimirea cea de bună voie a lui Hristos pentru noi şi Învierea Sa.
Chiar dacă astăzi Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire pentru Botez, sensul catehetic nu s-a perimat:
„Oare nu avem nevoie în viaţa noastră - care este o depărtare permanentă de Hristos şi de Împărăţia Sa – de această călătorie anuală , înapoi către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?”
4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce
A treia Duminică a Postului , „Închinarea Sfintei Cruci”, e precedată de aducerea ei solemnă a Crucii în mijlocul bisericii, unde va rămâne toată săptămâna. Tema Sfintei Cruci e tratată în termeni de biruinţă şi bucurie; irmoasele sunt luate din slujba pascală („Ziua Învierii”), iar Canonul e o parafrază a Canonului Paştelui. E Înjumătăţirea Postului şi osteneala se face simţită, dar şi razele Paştelui cresc în strălucire. Postul e crucea noastră pe care suntem răstigniţi, dar crucea care ne mântuieşte e cea a lui Hristos! Acest sens e explicat în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: Ea ne sprijină şi ne mângâie de amărăciunea Postului; ca să fim slăviţi cu Hristos trebuie să răbdăm crucea; ca un copac întâlnit în mijlocul unei călătorii obositoare, crucea Lui ne odihneşte pentru restul drumului; Ea e steag de biruinţă trimis de împărat oştirii sale. Ca pomul vieţii în Rai, Crucea ne aminteşte lăcomia lui Adam, dar şi înlăturarea osândei lui. Întăriţi şi liniştiţi, putem începe a doua parte a Postului.
În cea de-a patra Duminică accentul se mută pe faptele ce s-au făcut pentru mântuirea noastră. La Utrenia din Joia săptămânii a 5-a auzim din nou Canonul Sf. Andrei Criteanul ca un fel de rezumat al pocăinţei şi împlinire a ei. De acum îi urmărim pe ucenici suind la Ierusalim în urma lui Iisus, Care va fi răstignit, dar după trei zile va învia. De acum trebuie să ne împropriem taina Crucii şi a Învierii.
5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim
A şasea săptămână, a Stâlpărilor, e un îndemn să-L urmăm pe Hristos; centrul atenţiei e Lazăr, boala, moartea sa , mâhnirea rudelor sale şi răspunsul lui Hristos, iar scopul, o contemplare a viitoarei întâlniri cu moartea, a lui Lazăr şi lui Iisus.
Autorul include în acest context o explicaţie a sensului liturgic al adverbului „astăzi”: fiecare slujbă a Bisericii e comemorare şi aducere aminte de Hristos, o aducere în prezent a Persoanei şi a faptelor Sale; ori de câte ori Îl pomenim, El este aici, în Biserică:
„Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles”.
Prăznuirea liturgică e o re-intrare a Bisericii în eveniment. Nu trebuie nici raţionalizat, nici sentimentalizat praznicul. Una e să explicăm că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii de obşte”, alta să prăznuim această apropiere între viaţă si moarte, să vedem şi să simţim cu toată fiinţa evenimentul:
„Prăznuirea acestui „astăzi” al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie”
Învierea lui Lazăr e prăznuită spre sfârşitul Postului, împreună cu Duminica Floriilor fiind „începutul Crucii”. Postul e pregătire pentru Paşti dacă efortul fizic şi duhovnicesc ţinteşte spre participarea noastră la acest astăzi al Învierii lui Hristos şi nu spre o moralitate abstractă sau o îmbunătăţire personală, cum greşit se înţelege.
În ultima săptămână a Postului timpul se măsoară după evenimentul din Betania şi Ierusalim, lumea exterioară devine uşor ireală, iar realitatea se desfăşoară acum în Biserică, în aşteptarea şi înainte prăznuirea Învierii.
Pasaj din prezentarea volumului „Postul cel Mare”(1984) al Părintelui Alexander Schmemann.
Rostul Postului este să ne treacă de la o stare spirituală la alta. Mulţi îl înţeleg doar ca obligaţie religioasă anuală, chiar şi preoţii. De aceea autorul susţine că „Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe”.
La începutul Postului, „Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul” este citit la Vecernia Mare, în serile primelor 4 zile ale Postului. Acest canon este, în opinia lui Schmemann, „ca o plângere de pocăinţă, care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde”, în care sunt tratate mari teme biblice (Adam şi Eva, Raiul, căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei, Hristos si Biserica), alternativ cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Canonul e personalizat, se adresează fiecăruia dintre noi, cei ce trăim drama căderii:
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?”
Istoria căderii omului în păcat e istoria mea. Eu am pierdut toate darurile, eu mi-am întinat haina trupului, eu mi-am întunecat frumuseţea sufletului. Fiecare suflet omenesc trăieşte aceeaşi dramă,aceleaşi dileme fundamentale; exemplele scripturistice nu sunt simple parabole, ci un stimulent al pocăinţei. Omul modern, care a pierdut înţelesul păcatului, e incapabil de o adevărată mărturisire a păcatelor; mediul cultural în care trăim exclude noţiunea de păcat şi neagă vocaţia spirituală înaltă a omului, Îl neagă pe Dumnezeu şi gândeşte viaţa numai în termenii bunurilor materiale. Chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, el nu mai face pocăinţa, ci înşiruie formal încălcările unor reguli formale, aşteptând de la religie un tratament terapeutic, menit să-l facă din nou fericit. Or pocăinţa e cu totul altceva; e cutremurarea omului care înţelege ca şi-a pângărit chipul slavei celei de negrăit ce i-a fost dat; e părere de rău profundă, dorinţă de reîntoarcere, credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Rolul Canonului e să ne descopere păcatul şi să ne conducă la pocăinţă; ni-l descoperă concret în istoria biblică, în spaţiul căreia pocăinţa redevine posibilă; pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune cunoaşterea Sfintei Scripturi şi meditaţia asupra înţelesurilor lui.
2. Sâmbetele Postului Mare
Postul Mare a fost comparat de Sfinţii Părinţi cu rătăcirea de 40 de ani a poporului ales în pustiu. Având ca finalitate Paştele, ţara făgăduită, Postul are la sfârşitul fiecărei săptămâni un popas special: cele 2 zile „euharistice”, Sâmbăta şi Duminica.
Sâmbătă nu e o zi de post, ci de sărbătoare (Facere 2,3), deşi mulţi consideră că Sabatul a fost transferat Duminica în creştinism; ea rămâne mereu a 7-a zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, ca zi în care s-a desăvârşit creaţia lumii, iar Creatorul s-a bucurat de „bunătatea” ei; ziua odihnei, a bucuriei pentru roadele muncii. Dar în Hristos toate se transcend, El dă lumii Împărăţia, care nu e din lumea aceasta şi în care e odihna desăvârşită. Lumea noastră e sub puterea celui rău de la cădere, iar calea mântuirii nu e prin progres, ci prin Cruce, Moarte şi Înviere. Creştinul trebuie să-şi transforme viaţa într-o pregătire pentru Împărăţie. Paradoxal, Împărăţia e în mijlocul nostru, dar „va să vie”; „Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El”. Sabatul devine astfel ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului: plinindu-şi lucrarea Sa, El s-a odihnit în mormânt, iar în prima zi după Sabat a înviat şi prima zi a noii Creaţii a început. Timpul lumii acesteia, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat. Aşa se explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică, caracterul ei dublu de zi de sărbătoare şi de moarte: sărbătoare pentru că Hristos a înfrânt moartea şi a instaurat Împărăţia, moarte deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt. Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la Sâmbăta lui Lazăr, a cărui înviere e vestirea şi încredinţarea învierii de obşte, şi din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea a devenit puntea spre viaţa cea nouă. Ele se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare. Pe de o parte, e o zi euharistică, de sărbătoare, iar pe de altă parte e o escală făcută cu scopul de a medita asupra ţintei acestei călătorii. Pericopele „Apostolului” alese din Epistola către Evrei accentuează tipologia istoriei mântuirii , a peregrinării , făgăduinţa unui Răscumpărător şi credinţa în cele ce vor veni.
Prima pericopă, Evrei 1, 1-12, ne face să trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul e aproape. În a doua Sâmbătă suntem îndemnaţi să luăm seama să nu ne îndepărtăm de Dumnezeul cel viu, „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El…” (Evrei 3, 12-16); în cea de-a 3-a, primim îndemnul la răbdare, căci lupta e dificilă; a 4-a, prin Evrei 6, 9-12, ne arată armele: credinţa, nădejdea şi dragostea.
„Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de-a cincia Sâmbătă (Evrei 9, 24-28)”.
Ultimul Apostol înainte de Sâmbăta lui Lazăr face trecerea de la timpul aşteptării la timpul plinirii.
Pericopele evanghelice din Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sf. Ap. Marcu: prima Îl prezintă pe Hristos nesocotind interdicţiile Sabatului evreiesc („Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei”); a doua Sâmbătă auzim că Mântuitorul îl curăţa pe lepros; restaurarea omului a început; în cea de-a treia, El „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”; în cea de-a patra ni se spune că Hristos pe toate le-a făcut bine „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”; în a cincia Petru mărturiseşte : „Tu eşti Hristosul”.
Tema secundară a morţii se concretizează în pomenirea obştească a celor adormiţi (Sâmbăta a 2-a, a 3-a şi a 4-a), prilej de redescoperire a lumii acesteia ca muribundă şi moartă. Şi noi şi lumea suntem condamnaţi la moarte aici pentru a pătrunde în viaţa dincolo. Dar culoarea morţii e albul pentru un creştin adevărat, care ştie semnificaţia ei:
„Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi”
3. Duminicile Postului Mare
Fiecare din ele are două teme, două înţelesuri. În prima Duminică se prăznuieşte „biruinţa ortodoxiei”, restabilirea cultului icoanelor(843), legătura cu Postul Mare fiind una istorică; la fel, în a doua, a Sf. Grigorie Palama, impunerea învăţăturilor sale fiind considerată „ a doua biruinţă a ortodoxiei”.
Adânc integrate în Postul Paştelui sunt următoarele două Duminici, când se pomenesc Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egipteanca, mesagerii ascetismului creştin, unul prin scrieri, altul prin viată, cu scopul de a încuraja strădaniile ascetice ale credincioşilor.
Pericopele biblice ne descoperă cea de-a doua temă duminicală; ele constituiau o parte integrantă în cateheza creştină timpurie, sintetizând pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Viaţa nouă promisă el o accepta prin credinţă, asemenea oamenilor Vechiului Testament, care n-au primit făgăduinţa, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun ” ( Evrei 12, 2 ) ; catehumenului i se promite, prin pericopa de la Ioan 1, 43-51, că va vedea zorii veacului celui nou, împlinirea celor făgăduite, dacă va avea credinţă, pocăinţă şi dor de vremuri noi, de mântuire.
Pericopa celei de-a doua Duminici (Marcu 2, 1-12) slăbănogul coborât prin acoperiş e icoana acestei dorinţe. În cea de-a treia Duminică apare tema Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-9, 1). Începe să ni se descopere sensul jertfei lui Hristos prin pericopele din Apostol, iar prin cele din Evanghelia Sf. Marcu se vestesc pătimirea cea de bună voie a lui Hristos pentru noi şi Învierea Sa.
Chiar dacă astăzi Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire pentru Botez, sensul catehetic nu s-a perimat:
„Oare nu avem nevoie în viaţa noastră - care este o depărtare permanentă de Hristos şi de Împărăţia Sa – de această călătorie anuală , înapoi către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?”
4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce
A treia Duminică a Postului , „Închinarea Sfintei Cruci”, e precedată de aducerea ei solemnă a Crucii în mijlocul bisericii, unde va rămâne toată săptămâna. Tema Sfintei Cruci e tratată în termeni de biruinţă şi bucurie; irmoasele sunt luate din slujba pascală („Ziua Învierii”), iar Canonul e o parafrază a Canonului Paştelui. E Înjumătăţirea Postului şi osteneala se face simţită, dar şi razele Paştelui cresc în strălucire. Postul e crucea noastră pe care suntem răstigniţi, dar crucea care ne mântuieşte e cea a lui Hristos! Acest sens e explicat în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: Ea ne sprijină şi ne mângâie de amărăciunea Postului; ca să fim slăviţi cu Hristos trebuie să răbdăm crucea; ca un copac întâlnit în mijlocul unei călătorii obositoare, crucea Lui ne odihneşte pentru restul drumului; Ea e steag de biruinţă trimis de împărat oştirii sale. Ca pomul vieţii în Rai, Crucea ne aminteşte lăcomia lui Adam, dar şi înlăturarea osândei lui. Întăriţi şi liniştiţi, putem începe a doua parte a Postului.
În cea de-a patra Duminică accentul se mută pe faptele ce s-au făcut pentru mântuirea noastră. La Utrenia din Joia săptămânii a 5-a auzim din nou Canonul Sf. Andrei Criteanul ca un fel de rezumat al pocăinţei şi împlinire a ei. De acum îi urmărim pe ucenici suind la Ierusalim în urma lui Iisus, Care va fi răstignit, dar după trei zile va învia. De acum trebuie să ne împropriem taina Crucii şi a Învierii.
5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim
A şasea săptămână, a Stâlpărilor, e un îndemn să-L urmăm pe Hristos; centrul atenţiei e Lazăr, boala, moartea sa , mâhnirea rudelor sale şi răspunsul lui Hristos, iar scopul, o contemplare a viitoarei întâlniri cu moartea, a lui Lazăr şi lui Iisus.
Autorul include în acest context o explicaţie a sensului liturgic al adverbului „astăzi”: fiecare slujbă a Bisericii e comemorare şi aducere aminte de Hristos, o aducere în prezent a Persoanei şi a faptelor Sale; ori de câte ori Îl pomenim, El este aici, în Biserică:
„Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles”.
Prăznuirea liturgică e o re-intrare a Bisericii în eveniment. Nu trebuie nici raţionalizat, nici sentimentalizat praznicul. Una e să explicăm că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii de obşte”, alta să prăznuim această apropiere între viaţă si moarte, să vedem şi să simţim cu toată fiinţa evenimentul:
„Prăznuirea acestui „astăzi” al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie”
Învierea lui Lazăr e prăznuită spre sfârşitul Postului, împreună cu Duminica Floriilor fiind „începutul Crucii”. Postul e pregătire pentru Paşti dacă efortul fizic şi duhovnicesc ţinteşte spre participarea noastră la acest astăzi al Învierii lui Hristos şi nu spre o moralitate abstractă sau o îmbunătăţire personală, cum greşit se înţelege.
În ultima săptămână a Postului timpul se măsoară după evenimentul din Betania şi Ierusalim, lumea exterioară devine uşor ireală, iar realitatea se desfăşoară acum în Biserică, în aşteptarea şi înainte prăznuirea Învierii.
Pasaj din prezentarea volumului „Postul cel Mare”(1984) al Părintelui Alexander Schmemann.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu