În multe dintre scrisorile sale, Părintele Paisie Olaru vorbeşte despre răbdarea ce se cere creştinului pentru mântuire:
„Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar răbdare, nu cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste. Că dacă ai dragoste, dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuirea ta” . Există, prin urmare, grade ale răbdării, corespunzătoare nivelului duhovnicesc al fiecăruia („...răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească” ),cea mai înaltă fiind răbdarea întemeiată pe virtutea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, care L-a ţintuit pe Hristos pe cruce. Zicea odată cu umor „...până atunci trebuie răbdare, cât putem duce în spinare !” . Spre sfârşitul vieţii, Bătrânul insista tot mai mult pe legătura dintre răbdare şi mântuire, poate pentru că se confrunta el însuşi cu situaţia în care nu se mai putea nevoi din cauza bolii şi nu-i mai rămăsese decât răbdarea: „Sărbători fericite, la mulţi ani cu sănătate şi rabdare, răbdare, răbdare în toate. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire !” . Rugăciunea minţii şi a inimii îi sporeşte omului răbdarea şi îl mângâie în suferinţă.
Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.” Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).
Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” , tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai” . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc” . Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.
Întrebat care e datoria căsătoriţilor, Părintele Paisie a dezvoltat, în acest context, tema crucii, învăţând: „Crucea căsătoriţilor este a-şi împlini toate datoriile legate de taina nunţii. Întâi să nască şi să crească copii în frică de Dumnezeu. Apoi, să fie uniţi într-un gând în toate greutăţile vieţii şi să-şi păzească patul neîntinat” .El identifică datoria creştinului cu purtarea crucii, în sensul ei de încercare, suferinţă şi răbdare a necazurilor şi greutăţilor vieţii pentru mântuire, după cuvântul lui Hristos. Şi pentru Părintele Paisie, căsătoria este o formă a crucii inerente condiţiei de creştin în lume, pe care şi-au ales-o liber şi prin care se pot mântui, dacă o poartă cu mulţumire şi cu bucurie, în sânul Bisericii şi cu ajutorul ei: „Dacă soţii ascultă de Hristos, de Biserică şi de păstorul lor sufletesc, pot împlini cu cinste datoriile lor creştineşti şi-şi duc cu uşurinţă crucea vieţii pe care şi-au ales-o” . Cei care nu înţeleg taina vieţii crucificate a creştinului sunt în pericol, pentru că refuză suferinţele căsatoriei şi se depărtează de Biserică, de preot şi de sfânta rugăciune, căzând în păcate de moarte „De aceea, mulţi căsătoriţi în zilele noastre se ceartă unii cu alţii, divorţează şi se lipsesc de bucuriile vieţii creştineşti” ,observă cu tristeţe părintele, deplângând orbirea în care trăiesc creştinii, care, la apăsarea crucii mântuitoare, se sperie sau se revoltă şi fug, primejduindu-şi sufletele. Şi „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?”( Mc. 8, 36 ).
Atât drumul călugăriei, cât şi al căsătoriei au crucea lor, încercările şi bucuriile lor, niciun creştin nu se poate mântui evitând crucea, lemnul vieţii veşnice, al pătimirii, morţii şi învierii tuturor celor ce o primesc.Viaţa întreagă este o urcare pe Golgota, o crucificare a omului vechi, pătimaş, ca să se nască omul nou, duhovnicesc, prin Hristos: „...să te rogi lui Dumnezeu-o sfătuia Părintele Paisie pe maica Gorgonia-să-ţi dea răbdare şi să crezi că Dumnezeu rânduieşte toate pentru mântuirea noastră. Asta este crucea mântuirii frăţiei tale[ îngrijirea bolnavilor]. Să ştii că maica Parascheva se roagă să puteţi duce crucea până la Golgota sus” . Eficienţa purtării crucii stă în acceptarea ei cu dragoste şi mulţumire, indiferent sub ce aspect o trimite Dumnezeu: „Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa. Dar să primim toate cu dragoste şi bucurie, boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi” .
„Lăsaţi-vă în toate în voia lui Dumnezeu; cine tânjeşte după mântuire şi glăsuieşte către Hristos: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi”-pe acela îl mântuieşte Domnul.”
Greu de purtat este crucea bolii, prin suferinţa necurmată (« patul suferinţei », canonul zilnic), răbdarea ei « cu mulţumire » e mântuitoare. Este crucea pe care a dus-o şi Părintele Paisie în ultimii ani ai vieţii, cu răbdare şi mulţumire, ştiind că: „Crucea pe cât e de grea, pe atât de răsplătită este cu bucuria veşnică şi fericită” . Sfântă a fost crucea creştinilor martiri din închisorile comuniste ale veacului al XX-lea.De aceea, în cealaltă lume, biruitori, toţi « cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia » .
„Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă
M-apropii tot mai mult de biruinţă.” ( Valeriu Gafencu, „Trăiesc flămând”)
Şi pentru că purtarea crucii nu se poate face fără dragoste, pe scara virtuţilor necesare mântuirii tot dragostea ocupă treapta cea mai înaltă, fiind „coroana tuturor faptelor bune”, dar, în mod paradoxal, şi rădăcina şi solul hrănitor al acestora. Ea este forţa care înfrânge durerea, transformând-o, miraculos, în bucurie, pentru că se nutreşte din fiinţa lui Hristos, dragostea desăvârşită şi nepieritoare.
„Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar răbdare, nu cu noduri, ci răbdare şi îndelungă răbdare cu dragoste. Că dacă ai dragoste, dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuirea ta” . Există, prin urmare, grade ale răbdării, corespunzătoare nivelului duhovnicesc al fiecăruia („...răbdarea este de două feluri: dobitocească şi cu dragoste. Adică răbdare firească şi răbdare duhovnicească” ),cea mai înaltă fiind răbdarea întemeiată pe virtutea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, care L-a ţintuit pe Hristos pe cruce. Zicea odată cu umor „...până atunci trebuie răbdare, cât putem duce în spinare !” . Spre sfârşitul vieţii, Bătrânul insista tot mai mult pe legătura dintre răbdare şi mântuire, poate pentru că se confrunta el însuşi cu situaţia în care nu se mai putea nevoi din cauza bolii şi nu-i mai rămăsese decât răbdarea: „Sărbători fericite, la mulţi ani cu sănătate şi rabdare, răbdare, răbdare în toate. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu mulţumire, pentru scumpa mântuire !” . Rugăciunea minţii şi a inimii îi sporeşte omului răbdarea şi îl mângâie în suferinţă.
Într-un sens mai înalt, răbdarea este o atitudine existenţială majoră, care implică purtarea crucii de către fiecare următor al lui Hristos: „...crucile personale ale fiecăruia-scrie Sf. Teofan Zăvorâtul-sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi crucea lui Hristos. Nu vei întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce.” Taina Crucii lui Hristos, pe care îi este dat să o poarte fiecărui creştin, şi-a împropriat-o deplin Părintele Paisie Olaru, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti a se răstigni cu El, ca să învieze cu El în Împărăţia lui Dumnezeu.A-ţi purta crucea slăvindu-L pe Dumnezeu este marea înţelepciune a creştinului, care, voind să se mântuiască, trebuie să mediteze asupra cuvintelor lui Hristos:
„Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis : Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”( Mc. 8,34-35 ).
Explicând textul citat, Sf Teofan Zăvorâtul observa: „Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce” , tâlcuind astfel semnificaţia crucii purtate: „Ce e această cruce ? Necazurile, strâmtorile şi întristările de tot felul, care vin dinăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui” şi adăuga drept concluzie „Înlesnirile de tot felul şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze.El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere.[...] Bucură-te , deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai” . Crucea creştinului este mântuitoare numai dacă o primeşte cu bucurie, oricât de grea ar fi.
Sf. Teofan identifică trei tipuri de cruce, una exterioară - o soartă pământească nefericită, una interioară - născută din lupta cu patimile pentru virtuţi şi una harică - o predare totală în voia lui Dumnezeu. Crucile din prima categorie sunt nelipsite din viaţa fiecărui om: „Ele s-au împletit cu viaţa noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea până când nu se va deschide raiul ceresc” . Au fost rânduite omului pentru a nu-şi uita condiţia sa de exilat pe pământ şi patria sa adevărată din ceruri; suferinţele crucii deşteaptă dorul de mântuire şi e bine să le întâmpine omul cu seninătate, căci se vor sfârşi curând. Prin ele, purtătorul de grijă Dumnezeu vrea să cureţe păcatele săvârşite sau să ferească omul de dureri mai mari prin necazuri mici, sau să-i pună credinţa şi răbdarea la încercare. Dar cu siguranţă urmăreşte binele său etern. Crucea e leacul trimis de Domnul spre vindecare şi înlăturarea pedepsei, este arma cu care se dezrădăcinează patimile care au pătruns adânc în sufletul şi în trupul omului, rănindu-l. Crucea este cuţitul întors dinspre sine însuşi spre patimi, a cărui durere e tămăduitoare. Pe această cruce interioară trebuie răstignite toate patimile şi poftele care ucid sufletul, aruncându-l în gheena, pentru a-i da posibilitatea să renască duhovniceşte. Crucea harică, însă, este a celor desăvârşiţi, a celor ce s-au curăţat pe deplin de patimi şi se predau ca jertfe neprihănite lui Dumnezeu, trăind în unire deplină cu El, în timp ce îndură prigoniri sau chinuri martirice.
Întrebat care e datoria căsătoriţilor, Părintele Paisie a dezvoltat, în acest context, tema crucii, învăţând: „Crucea căsătoriţilor este a-şi împlini toate datoriile legate de taina nunţii. Întâi să nască şi să crească copii în frică de Dumnezeu. Apoi, să fie uniţi într-un gând în toate greutăţile vieţii şi să-şi păzească patul neîntinat” .El identifică datoria creştinului cu purtarea crucii, în sensul ei de încercare, suferinţă şi răbdare a necazurilor şi greutăţilor vieţii pentru mântuire, după cuvântul lui Hristos. Şi pentru Părintele Paisie, căsătoria este o formă a crucii inerente condiţiei de creştin în lume, pe care şi-au ales-o liber şi prin care se pot mântui, dacă o poartă cu mulţumire şi cu bucurie, în sânul Bisericii şi cu ajutorul ei: „Dacă soţii ascultă de Hristos, de Biserică şi de păstorul lor sufletesc, pot împlini cu cinste datoriile lor creştineşti şi-şi duc cu uşurinţă crucea vieţii pe care şi-au ales-o” . Cei care nu înţeleg taina vieţii crucificate a creştinului sunt în pericol, pentru că refuză suferinţele căsatoriei şi se depărtează de Biserică, de preot şi de sfânta rugăciune, căzând în păcate de moarte „De aceea, mulţi căsătoriţi în zilele noastre se ceartă unii cu alţii, divorţează şi se lipsesc de bucuriile vieţii creştineşti” ,observă cu tristeţe părintele, deplângând orbirea în care trăiesc creştinii, care, la apăsarea crucii mântuitoare, se sperie sau se revoltă şi fug, primejduindu-şi sufletele. Şi „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul ?”( Mc. 8, 36 ).
Atât drumul călugăriei, cât şi al căsătoriei au crucea lor, încercările şi bucuriile lor, niciun creştin nu se poate mântui evitând crucea, lemnul vieţii veşnice, al pătimirii, morţii şi învierii tuturor celor ce o primesc.Viaţa întreagă este o urcare pe Golgota, o crucificare a omului vechi, pătimaş, ca să se nască omul nou, duhovnicesc, prin Hristos: „...să te rogi lui Dumnezeu-o sfătuia Părintele Paisie pe maica Gorgonia-să-ţi dea răbdare şi să crezi că Dumnezeu rânduieşte toate pentru mântuirea noastră. Asta este crucea mântuirii frăţiei tale[ îngrijirea bolnavilor]. Să ştii că maica Parascheva se roagă să puteţi duce crucea până la Golgota sus” . Eficienţa purtării crucii stă în acceptarea ei cu dragoste şi mulţumire, indiferent sub ce aspect o trimite Dumnezeu: „Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa. Dar să primim toate cu dragoste şi bucurie, boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi” .
„Lăsaţi-vă în toate în voia lui Dumnezeu; cine tânjeşte după mântuire şi glăsuieşte către Hristos: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi”-pe acela îl mântuieşte Domnul.”
Greu de purtat este crucea bolii, prin suferinţa necurmată (« patul suferinţei », canonul zilnic), răbdarea ei « cu mulţumire » e mântuitoare. Este crucea pe care a dus-o şi Părintele Paisie în ultimii ani ai vieţii, cu răbdare şi mulţumire, ştiind că: „Crucea pe cât e de grea, pe atât de răsplătită este cu bucuria veşnică şi fericită” . Sfântă a fost crucea creştinilor martiri din închisorile comuniste ale veacului al XX-lea.De aceea, în cealaltă lume, biruitori, toţi « cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia » .
„Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă
M-apropii tot mai mult de biruinţă.” ( Valeriu Gafencu, „Trăiesc flămând”)
Şi pentru că purtarea crucii nu se poate face fără dragoste, pe scara virtuţilor necesare mântuirii tot dragostea ocupă treapta cea mai înaltă, fiind „coroana tuturor faptelor bune”, dar, în mod paradoxal, şi rădăcina şi solul hrănitor al acestora. Ea este forţa care înfrânge durerea, transformând-o, miraculos, în bucurie, pentru că se nutreşte din fiinţa lui Hristos, dragostea desăvârşită şi nepieritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu