O prietenă bună m-a îndemnat discret şi politicos să-mi exprim părerile/ gândurile, să scriu ce cred, că restul se poate găsi şi citi şi pe alte bloguri. M-a cuprins o mică tristeţe şi am încercat să reflectez asupra cuvintelor ei. Răspunsul care mi s-a impus de către conştiinţă este acesta:
Nu-i atât de simplu!eu mă silesc să-mi ţin în frâu condeiul, că a scrie este o răspundere mare şi pot greşi mult, pot păcătui grav. Eu nu-mi pot permite să-mi spun opinia în prea multe probleme, ca să nu smintesc oamenii, prin neştiinţa mea. De aceea, chiar neinteresant fiind blogul, mă rezum la puţinul pe care îl scriu. Uneori mă mustră conştiinţa şi pentru acela. Să nu ajung judecătorul fraţilor mei, Doamne fereşte!
Şi nici despre mine nu pot scrie prea mult: m-aş da în mâinile diavolului sau i-aş face jocul! adică aş propaga gândurile pe care el mi le inspiră cu viclenie.
Atunci de ce mai scriu? pentru atitudine, ca mărturisire publică: sunt creştin, sunt ortodox, urmez învatatura Pr. Justin etc.
Imi cer iertare pentru dezamăgirea provocată cititorilor mei. Dar „a vorbi” despre convingerile tale prin intermediul cărţilor unor oameni e mai sigur, e un semn de onestitate.
Şi apoi, în prim-plan trebuie să fie şi să rămână mereu Mântuitorul Hristos, ortodoxia lăsată nouă de către Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi. Deja faptul de a ţine un blog este o slăbiciune, o concesie făcută orgoliului meu, care nu poate să rabde să nu se afirme, cumva, în lume. De aceea, numai cu frică de Dumnezeu şi cu grijă multă se poate scoate la capăt această întreprindere personală cam temerară. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
P.S. De nu va fi spre folos duhovnicesc, la ce să mai fie şi acest blog? Or, ce folos duhovnicesc poate fi în gândurile mele? Când ne vorbesc sfinţii, părinţii şi cuvioşii nostri, e cu totul altceva.
Îi mulţumesc prietenei mele pentru prilejul de a medita la o problemă într-adevăr importantă: distincţia între mărturisirea credinţei, necesară în veacul ecumenist, confuz şi amăgitor pe care îl străbatem, şi „mărturisirea” unei intense iubiri şi admiraţii de sine prin scris, pericol de care trebuie să se păzească cel ce pătrunde în vasta blogsferă ortodoxă.
Sursa imaginii: http://patratosu.wordpress.com/2007/03/21/
... da, bine ati "prins" subtilitatea mandriei care se poate ascunde in exprimarea propriilor pareri, cu privire la asemenea subiecte!
RăspundețiȘtergereUf, cat de departe suntem de ceea ce a vrut Domnul sa fim!
Domnul sa va calauzeasca si pe mai departe in tot ce faceti!
Multumesc mult! Cu mare frica scriu cuvantul meu. Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergereMare dreptate aveti. A avea un blog presupune deja o mandrie care nu te lasa fara sa te afirmi celorlalti, fara sa iesi in evidenta.
RăspundețiȘtergereExagerati. In felul asta, nimeni n-ar mai face nimic - nici literatura, nici arta, nici filosofie, fiindca in toate astea te afirmi personal, subiectiv, si toate ar putea parea orgoliu. Hai sa nu ne mai fie teama sa respiram.... Sa facem voia lui Dumnezeu, sa facem binele, sa traim frumos si firesc, fara crispari la tot pasul. Ne spune constiinta atunci cand gresim, totul este sa avem trezvie.
RăspundețiȘtergereDaniel F.
@Claudiu
RăspundețiȘtergerenu de mandrie este vorba,ci de nevoia de a darui din binele care-ti aduce atata bucurie in suflet.
Spune Sf.Ioan Gura de Aur:
"Dragostea este bucuria de a face altora bucurie."