"Descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le!

Stă în mâna fiecăruia dintre noi să ne îndreptăm. E destul să cauţi pe cineva de care să te sprijini când ai nedumeriri. Caută un om, fiindcă pilda vie şi cuvântul viu preţuieşte mai mult decât toate legile şi cărţile. Judecaţi singuri: dacă citirea(unei legi sau a unei cărţi) ar fi deajuns, ar trebui ca toţi creştinii, care au la îndemână Evanghelia, să fie mai de treabă decât toţi Mahomedanii, decât toţi Budiştii, Confucianiştii şi gloata tuturor păgânilor. Aşa este? Poate vreunul dintre noi să se creadă mai bun şi mai drept decât Ghandi, care a biruit şi pe duşmani prin smerenia şi prin purtarea sa cinstită, deşi el nu-i creştin?

Gândiţi-vă bine: Dacă citirea şi tâlcuirea Evangheliei ar fi îndestulătoare spre a îndrepta pe cineva, ar urma ca toţi clericii creştini să duca o viaţă mai dreaptă decât a tuturor mirenilor. Îndeosebi profesorii Seminariilor preoţeşti ar trebui să fie la nivelul marilor părinţi ai bisericii, iar magistrii facultăţilor teologice ar trebui să fie cele mai înalte personificări ale tuturor virtuţilor creştine.(Cât despre căpeteniile ierarhiei bisericeşti, aceia ar urma să fie însăşi imaginea lui Iisus pe pământ…)

Aşa sunt?

Nu iau asupra-mi sarcina de a răspunde la această grea întrebare. Nu vreau să judec nici Bizanţul, nici Roma, nici Moscova, nici pe Luther, nici pe Calvin şi nici pe nevrednicul Henric al VIII-lea(un fel de Irod al Angliei) care s-a crezut totuşi să îngrijească tocmai el…de aplicarea doctrinei lui Iisus! Nu judec pe nimeni.

Dar un lucru cred că pot să-l spun[…] afirm în chipul cel mai categoric – că, ocupându-se de cărţi, de programe, de examene şi alte amănunte, îndrumătorii tineretului au pierdut din vedere tocmai lucrul esenţial: Faptul că virtutea e un talent. Înainte de a fi rezultatul unei lungi disciplinări, aplecarea spre virtute este un dar din naştere, ca şi talentul pentru pictură, sculptură, muzică, poezie sau altă artă. […] Virtutea, după cum arată şi rădăcina latinească a cuvântului, este o putere virilă; prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept, nu oricine are bărbăţia morală a virtuţii. Ba am putea spune că însăşi credinţa este un dar din naştere, un talent. Prin urmare, dacă vrei îndreptare, caută împrejurul tău un om drept…, pe unul care crede…

[…] Din nefericire, nu poate crede cine vrea, după cum nu poate fi orişicine pictor, muzicant, poet, matematician, filosof sau altă potenţă superioară a sufletului omenesc. Iată de ce, în căutarea unui îndreptar de viaţă printe contemporani, trebuie să deschidem bine ochii pe cine alegem. Secolul trecut pusese foarte jos ţinta vieţii. Karl Marx(evreu), potrivit concepţiei sale materialiste, formulase ca ideal social, confortul colectiv(am putea zice, cocina confortului). Prin urmare, în latura aceasta nu era tocmai greu să găseşti un model de viaţă. Cel dintâi epicureu cu gusturi mai subţiri poate părea un ideal de trai, dacă te mulţumeşti cu atât. Dar un om, care e în adevăr om, simte numaidecât vulgaritatea unei astfel de concepţii. Carlyle sau Nietzsche pentru nimic în lume n-ar fi dorit să ducă un trai de burtă-verde. Idealul lor a fost viaţa eroică, adică Eroul. Prin urmare, tânărul care îşi dă seama de criza morală a epocii noastre şi are destul simţ critic, va înţelege că nu o concepţie materialistă sau cine ştie ce organizare de sindicate, biblioteci şi alte lucruri moarte, poate duce la o viaţă nouă. Îndrumarea nouă nu-i poate veni decât de la cei născuţi cu un mare talent moral, iar pe unii ca aceştia trebuie să-i căutăm grabnic noi, oamenii de rând, şi să-i punem ca Mentori ai tineretului.

Aceasta e calea de urmat pentru aceia în al căror suflet se zbuciumă alte aspiraţii decât ale tinerilor de acum o jumătate de veac sau chiar un sfert de veac. Acesta e sfatul pe care îl dau iniţiatorilor acestei mişcări: descoperiţi personalităţile cele mai răsărite ale întregii generaţii şi urmaţi-le! Atâta preţuieşte un popor într-o epocă dată, cât preţuiesc oamenii săi reprezentativi. Aceia dau tonul, aceia hotărăsc nivelul până la care se poate înălţa viaţa mulţimii.

Voiţi o dovadă concretă? Observaţi ce face Socrate. Cu toată evlavia sa pentru Dialectică, şi cu toată afirmarea că „virtuţile sunt raţionamente”, de la o vreme şi-a luat seama că vorbele sunt puţin lucru, faţă de înrâurirea directă a unui om superior. De aceea, el sfătuieşte pe discipolii săi să-şi caute fiecare un prieten bun şi înţelept(filos saphis kai agathos). Iar regula aceasta a rămas apoi şi la creştini. Monahii trimit pe fraţi , adică pe novici, să facă „ascultare” pe lângă unul mai priceput, a cărui purtare poate să fie luată drept pildă. […]

Cu alte cuvinte, caută ca sprijin al vieţii tale purtarea aceluia pe care îl socoţi om mai deplin. Iată pe ce cale am putea ajuta mai sigur întărirea creştinismului nostru.

Simion Mehedinţi, Apropiere de Iisus, Editura Rotonda, Piteşti, 2009