KOINONIA: Căprioara în raiul pierdut

vineri, 7 august 2009

Căprioara în raiul pierdut

Mărturisire

Sunt o căprioară. În univers, eu sunt simţul tristeţii. Demult-demult, Cineva a izgonit pe pământ tot ce este trist în toate lumile şi din aceasta a alcătuit inima mea. Şi de atunci eu sunt simţul tristeţii. Trăiesc prin aceea că din toate fiinţele şi lucrurile absorb tristeţea. Câte o picătură neagră de tristeţe lasă în inima mea orice fiinţă îndată ce mă apropii de ea. Şi roua neagră a tristeţii curge ca un pârâiaş subţire prin venele mele. Şi acolo, în inima mea, roua neagră a tristeţii se preschimbă în palidă şi albăstruie. Fiinţa mea e inundată de un fel de forţă magnetică a tristeţii. Şi tot ce este trist în lumea aceasta, ea atrage irezistibil şi aşează în inima mea. De aceea sunt mai tristă decât toate făpturile. Şi am lacrimi pentru durerea fiecăruia...Nu râdeţi de mine, o, voi ce zâmbiţi ! Eu sunt uluită să aflu că în această lume tristă sunt fiinţe care râd ! O, dar blestemat şi prea blestemat : să râzi în lumea în care fierbe tristeţea, clocoteşte durerea, bântuie moartea ! Ce dar de osândiţi !...Din pricina tristeţii, eu nu râd niciodată. Cum aş putea râde când sunteţi atât de grosolani şi de cruzi, voi, cei care zâmbiţi ! Când sunteţi atât de răi şi de urâţi ! Şi sunteţi urâţi din pricina răutăţii. Căci doar răutatea urâţeşte frumuseţea făpturilor pământeşti şi cereşti...Îmi amintesc, îmi aduc aminte : acest pământ a fost cândva rai, iar eu – o căprioară a raiului. O, amintire din care mă înalţ cu încântare din bucurie în bucurie, din nemurire în nemurire, din veşnicie în veşnicie !...

Iar acum ? – Întunericul a acoperit toţi ochii mei. Pe toate căile pe care merg s-a aşternut întuneric nestrăbătut. Gândurile mele picură lacrimi. Iar simţirile freamătă în tristeţi. Un foc de nestins al tristeţii a cuprins întreaga mea fiinţă. Totul arde în mine de tristeţe, dar nu se mistuie niciodată. Iar eu, sărmana, sunt doar atât : jertfă veşnică pe jertfelnicul cosmic al tristeţii. Iar jertfelnicul cosmic al tristeţii este pământul, cenuşiu şi posomorât, ştearsa şi întunecata planetă...

Inima mea este o insulă inaccesibilă în oceanul nesfârşit al tristeţii. Inaccesibilă pentru bucurie. Oare fiecare inimă este o insulă inaccesibilă ? Spuneţi-mi voi, cei care aveţi inimi ! Oare ştiţi cu ce sunt înconjurate inimile voastre ? A mea – cu totul numai de adâncimile şi abisurile oceanului. Şi mereu se afundă în ele. Nicidecum nu poate să se izbăvească din ele, să iasă din ele. Tot ceea ce atinge este moale ca apa. De aceea îmi sunt ochii înceţoşaţi de lacrimi, iar inima răscolită de suspine. Luminile ochilor mă dor, pentru că multe miezuri de noapte au înnoptat în ele. Ieri seară soarele a apus în ochii mei, iar în dimineaţa aceasta nu a mai răsărit. S-a afundat în întunecimile tristeţii mele[...]Sunt zidită din chin, îmbătată cu pelin, preaplină de amărăciune. Cu nelinişte îmi trezesc inima mea din beţia tristeţii, iar ea se îmbată din ce în ce mai tare. Sufletul meu, speriat şi prigonit de grozăviile acestei lumi, îl strig să se întoarcă la mine, iar el fuge tot mai nepăsător faţă de mine, cea întristată şi mâhnită...