Păcatul este, în primul rând, un fenomen metafizic ale cărui rădăcini se înfig adânc în profunzimile naturii umane spirituale. Esenţa păcatului constă nu în încălcarea normelor morale, ci în despărţirea şi îndepărtarea de viaţa divină eternă pentru care omul a fost creat şi la care, prin natura sa, este chemat.
Păcatul este comis mai întâi în adâncimile secrete ale spiritului uman, dar consecinţele lui implică omul în întregimea lui. Un păcat se va răsfrânge asupra condiţiei psihice şi fizice a omului, asupra înfăţişării sale şi asupra destinului său individual. Păcatul, în mod inevitabil, va trece dincolo de graniţele vieţii păcătosului, împovărând întreaga omenire şi afectând astfel întreaga lume. Păcatul strămoşului nostru Adam n-a fost singurul păcat cu o semnificaţie universală. Orice păcat, vădit sau ascuns, comis de unul dintre noi, afectează întregul univers.
Omul simplu când săvârşeşte un păcat, nu este conştient de efectele acestuia asupra lui însuşi aşa cum este omul duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nicio schimbare în sine după ce comite un păcat, deoarece el este în permanenţă într-o stare de moarte spirituală şi n-a cunoscut niciodată viaţa nepieritoare a spiritului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, vede schimbarea petrecută în el de fiecare dată când voinţa lui înclină spre păcat – el simte o părăsire/ împuţinare a harului.
Arhimandritul Sofronie Saharov
MULTUMESC PENTRU URARE.DUMNEZEU SA VA DEA SANATATE.
RăspundețiȘtergere