Odinioară în Constantinopol a murit fiica unui boier, care şi-a petrecut viaţa în feciorie curată, iar când era pe moarte l-a rugat pe tatăi ei ca să o îngroape înaintea cetăţii, în casa de săraci ce se afla în via lor. Si când a murit, au luat-o şi au dus-o în acel loc şi au îngropat-o după obiceiul creştinesc. În acea vreme trăia un oarecare jefuitor de morminte, care îi dezgropa pe morţi şi scotea hainele de pe ei. Acela, stând în drum, pândea să vadă unde va fi îngropată acea fecioară şi, văzând unde era mormântul ei, s-a gîndit ca, ducându-se noaptea, s-o dezgroape şi să ia de pe dânsa îmbrăcămintea. Şi s-a întâmplat să meargă acolo şi Sfântul Andrei, făcând el pentru Hristos obişnuita sa nebunie, şi cum l-a văzut pe acel jefuitor de morminte, îndată a cunoscut cu duhul gândul lui cel rău şi vrând să-l abată pe el de la acel lucru (căci ştia ce fel de nevoie avea să-i fie lui), căutând spre dânsul cu chip sălbatic şi mâniindu-se, i-a zis: "Aşa grăieşte duhul judecăţii, acelora ce fură hainele celor ce zac în morminte: de acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici faţa omenească, pentru că se vor închide uşile casei tale şi mai mult nu se vor deschide şi ţi se va întuneca ţie ziua şi nu se va mai lumina în veci". Iar el, auzind acestea, nu a înţeles ce grăieşte sfântul şi, nebăgând de seamă aceea, s-a dus. Apoi sfântul, văzându-l, iarăşi a zis către el: "Oare tot mergi? Nu fura, că mă jur pe Iisus, că de vei face aceasta nu vei mai vedea soarele". Iar el, înţelegând ce i-a zis sfântul, a început a se mira cum de îi ştie sfântul gândurile şi întorcându-se spre dânsul a început a-i zice: "Cu adevărat boleşti tu, îndrăcitule, de grăieşti cele neştiute şi ascunse, din tulburarea demonului? Dar eu tot mă voi duce acolo, ca să văd cât de adevărate sunt cuvintele tale". Iar sfântul a plecat.
Făcându-se seară, a avut vreme lesnicioasă ticălosul acela şi, ducându-se, a prăvălit piatra de pe mormînt şi a intrat înăuntru; şi mai întâi a luat haina cea de deasupra şi toate podoabele, pentru că erau de mare preţ şi după ce le-a luat pe toate, când voia să se ducă, i-a zis lui gândul: "Foarte bună este şi cămaşa, să o iau şi pe ea". Luând cămaşa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol şi voia să iasă, dar moarta, prin porunca lui Dumnezeu, şi-a ridicat mâna cea dreaptă şi l-a lovit pe el peste obraz şi îndată au orbit ochii lui. Înspăimântându-se, ticălosul a început a se înfiora, încât de frica aceea au început a-i tremura fălcile, dinţii, genunchii şi toate oasele. Deschizându-şi gura fecioara cea moartă, aşa a grăit către dânsul: "Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu, nici nu te-ai gândit că eşti şi tu om? Se cădea ţie să te ruşinezi de goliciunea feciorească. Destul îţi erau ţie cele pe care mai întâi le-ai luat, iar cămaşa să o fi lăsat sărmanului meu trup. Ci, nu m-ai miluit şi te-ai arătat om cumplit şi ai gândit să mă faci de rîs întru a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Şi acum te voi face să nu mai furi niciodată. Să ştii că viu este Dumnezeul Iisus Hristos şi după moarte este judecată, răsplătire şi pedeapsă".
Zicând acestea, fecioara s-a sculat şi, luându-şi cămaşa s-a îmbrăcat şi toate podoabele şi hainele şi le-a pus pe ea şi s-a culcat şi a zis: "Tu, Doamne, pe mine una, spre nădejde m-ai sălăşluit". Şi aşa, cu pace a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieşi din mormînt şi a aflat gardul viei şi dibuind cu mîinile gardul a ieşit în calea care era aproape şi s-a dus la poarta cetăţii. Iar celor care îl întrebau de pricina orbirii lui, el altceva le spunea, nu aşa cum se întâmplase, dar mai pe urmă le-a spus tot adevărul. De atunci a început a cere milostenie şi în felul acesta se hrănea. Odată, stând singur, îşi zicea: "Blestemat să fii, gâtule, căci pentru tine am luat orbirea aceasta". Şi îşi aducea aminte de Sfântul Andrei şi se mira că înainte a văzut şi i-a proorocit toate cele ce aveau să se întâmple şi cum s-a împlinit proorocia lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu