"...nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană.
Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit,
ci cum ne-am raportat la aproapele nostru.
A fost el « iadul » nostru sau « raiul » nostru ?
Noi înşine construim iadul sau raiul
în inimile noastre, în circumstanţele care ne sunt date"
Doamne, unde ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii veşnice(Ioan 6, 68)
Şi exact astăzi, aici şi acum, pentru a 2000-a oară noi prăznuim şi ne amintim evenimentul care împarte istoria în două ; eveniment atât de semnificativ încât numărăm anii de la petrecerea lui şi de la care acum se încheie al doilea mileniu. Au trecut 2000 de ani din noaptea aceea în care cel mai mare miracol al istoriei a avut loc în peştere de lângă Betleem, când însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit şi s-a întrupat şi a devenit ca unul dintre noi şi « s-a sălăşluit printre noi »(Ioan 1, 14). El nu e nimeni altul decât veşnicul şi necreatul Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, prin Care toate s-au făcut. Din noaptea aceea nimic în viaţa omenească şi în istorie nu mai este la fel. « Soarele Dreptăţii »(Maleachi 4, 2) S-a născut şi toate adâncurile căderii şi ale luptei împotriva lui Dumnezeu au fost umplute cu căldura şi lumina Lui. Din noaptea aceea, viaţa şi istoria fiecărui neam s-au redus la o singură dilemă, la o întrebare simplă. Eşti pentru sau împotriva lui Hristos ? O simplă întrebare, dar o întrebare atât de semnificativă încât întreaga noastră viaţă şi viitorul poporului nostru depind de ea. Această întrebare umbreşte şi defineşte fiecare epocă istorică a ultimelor douăzeci de veacuri.
Pentru sau împotriva Lui ? Epocile vechi care, în cea mai mare parte, erau « pentru Hristos », au adus roade care servesc drept exemple şi puncte de plecare pentru toate timpurile. Aceste roade sunt numite cultura creştină. Ea reprezintă o încercare de a încreştina fiecare segment al vieţii individuale, sociale şi naţionale, aşa încât nimic să nu rămână în afara lui Hristos sau despărţit de El. O numim « încercare » deoarece în istorie nimic nu este absolut sau definitiv. Dar valoarea ei stă în caracterul profund creştină de vreme ce o caracteristică de bază a creştinătăţii este totalitatea/ deplinătatea – Hristos este Totul în toate. Să ne amintim cum biograful voievodului sârb Stefan Lazarevic a spus despre el că îşi dorea « ca viaţa pe pământul său să fie cu adevărat ca Biserica lui Dumnezeu ». Roadele vieţii trăite astfel sunt minunate. Creştinismul era turnat în viaţa de zi cu zi. Creştina orice suflet şi crea atmosfera în care se dezvolta întreaga viaţă personală şi socială. Indiferent ce sector al vieţii de atunci examinăm, întotdeauna descoperim în centrul lui o viziune creştină şi o înţelegere creştină a vieţii şi a lumii. Era o inepuizabilă sursă de vitalitate şi, cel mai important, de optimism pentru veacurile care s-au declarat « pentru Hristos ».[...]. Epocile istorice nu se pot repeta, nici nu pot fi transplantate modele din trecut în epoca noastră. Dar ceea ce rămâne exemplar pentru toate timpurile este efortul creator de a-şi întemeia întreaga viaţă pe Hristos, astfel încât să nu existe sfere de activitate sau de viaţă care să respecte alte legi şi norme decât cele creştine. Veacurile care aau fost « pentru Hristos » au înţeles bine că « nu poţi sluji la doi domni...Nu-L poţi sluji şi pe Dumnezeu şi pe mamona »(Matei 6, 24).
Dar apoi au venit vremuri întunecate, vremuri de luptă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos, indiferent dacă au venit din partea unor popoare străine cuceritoare sau din faptele propiului popor. Scopurile şi metodele sunt mereu aceleaşi : uciderea lui Hristos în sufletele oamenilor, alungarea lui din fiecare sector al vieţii, ridicarea şi proclamarea unor noi dumnezei. În astfel de vremuri creştinii au răspuns în acelaşi mod – cu sângele lor.. În asemenea vremuri istoria întregii Biserici, ca şi a Bisericii noastre Ortodoxe Sârbe, este scrisă cu sânge. Din Kosovo la Jasenovac toţi martirii şi noii-martiri demonstrează că nu este viaţă fără Hristos şi că ei nu se tem de cei ce pot ucide doar trupurile lor, dar nu le pot vătăma sufletele. Sângele lor este temelia noastră şi suntem răspunzători faţă de el să nu-L trădăm pe Hristos chiar cu preţul vieţii noastre, cu atât mai puţin pentru poziţia socială sau carieră. Sângele lor va fi măsura mântuirii noastre[n.a. vom fi judecaţi cu măsura sângelui lor !].
Pentru sau împotriva lui Hristos ? Pe baza acestui etalon, cum putem evalua secolul pe care îl lăsăm în urmă ? Războaie şi un ocean întreg de sânge sârbesc vărsat. Suferinţa şi nenorocirea caracterizează veacul ce a trecut, dar valoarea lui se rezumă într-un singur cuvânt – eşec. Atâtea războaie, atâta sânge şi atât de puţină pace. Chiar şi pacea pe care am avut-o în ultima suta de ani n-a fost cu adevărat pace, de vreme ce am folosit acele răstimpuri ca să creăm terenul propice pentru noi conflicte şi războaie. Aventurismul guvernamental şi ideologic al secolului al XX-lea a costat scump Biserica Sârbă şi poporul. Şi în cele din urmă nu ne-a mai rămas decât să începem noul secol şi mileniu într-o stare de criză totală. Multe sunt numele şi caracteristicile crizei în care ne găsim, dar ceea ce avem este cea mai adâncă şi mai dificilă dintre toate crizele posibile - criza omeniei. Răul a devenit bine pentru noi, falsitatea a devenit adevăr, şi nu putem decât să strigăm cu Psalmistul David : « Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit. » (Psalmul 11, 1-2).
Secolul al XX-lea permanent a predicat cu “înţelepciunea” demonică, [minciuna că] vieţile omeneşti sunt cea mai ieftină marfă. Ca număr de victime, depăşeşte cu mult toate celelalte secole ale istoriei umanităţii. Tiraniile cărora le-a dat naştere nu-şi află corespondent în nicio altă epocă istorică. Dictaturile ideologice care au apărut în această perioadă, în special în ţările ortodoxe, au fost atacuri fără precedent la libertatea şi viaţa umană. În numele unor ideologii, milioane de oameni şi-au pierdut viaţa doar pentru că au vrut să gândească şi să traiască diferit.
Ce este omul şi care este valoarea lui ? Secolul al xx-lea a spus că omul nu este NIMIC, dar praznicul de azi, ca şi acum 2000 de ani, spune că omul este sfânt. Şi acest adevăr se aplică nu numai sufletului său, ci şi trupului său . Omul în întregul său, trup şi suflet împreună,este un templu nepreţuit şi etern. Sărbătoarea de azi ne spune aceasta, ziua în care Cel fără de trup a luat trup şi în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului. Exact aceasta este noutatea radicală a credinţei noastre. Faptul că sufletul este sfânt îl sugerează şi alte religii, dar că trupul este deopotrivă sfânt nu se mai spune nicăieri. În timpul primelor opt veacuri creştine, caracterizate prin lupte contra ereziilor, Biserica şi-a apărat neînfrântă acest adevăr : că omul întreg, trup şi suflet, este sfânt. Aceasta se aplică fiecărui om, indiferent de religie sau naţionalitate. Orice crimă, orice lezare a personalităţii şi libertăţii umane este un păcat, cu atât mai mult dacă este justificat ideologic sau naţional.
În contrast cu acest tablou întunecat al secolului al XX-lea, astăzi vedem înaintea ochilor o tânără mamă ţinându-şi Pruncul abia născut la sân şi suntem mişcaţi, simţind una dintre cele mai mari virtuţi umane : o inimă caldă. Dragostea maternă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pătrunde întregul eveniment de azi şi răspândeşte un sentiment cald în inimile noastre. Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată « încălzi », este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas făra case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fara cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regula. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. « În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta », îi spune Domnul lui Adam(Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti. Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el « iadul » nostru sau « raiul » nostru ? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peştera din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Impăraţilor.E greu să fii om. Sa fii un om care răspândeşte căldură umană este şi mai greu, dar este o însărcinare care ni se potriveşte şi la care am fost chemaţi de Însuşi Domnul : să fim oameni chiar în vremuri inumane. Să privim în jurul nostru. Vedeţi câte familii sunt stapânite de răceală, familii în care nu mai există dragoste şi care se dezintegrează. Sunt din ce în ce mai multe astfel de familii. Vedeţi câte legături de rudenie, de vecinătate, de prietenie şi kumstvo[ ?] s-au distrus, învăluite în răceală. Vom fi complet imobilizaţi de gheaţa discordiei şi a intoleranţei, a dezbinării şi a invidiei, dacă nu-L vom aduce pe Hristos în inimile noastre şi mai ales în inimile copiilor noştri. El este singurul care poate să-i unească pe cei dezbinaţi şi să-i reconcilieze pe cei înstrăinaţi , să ne încălzeasca inimile şi să dea pace vieţilor noastre. Ce este, deci, de făcut acum, la începutul noului secol şi mileniu ? Ne punem nouă înşine această întrebare. Le punem această întrebare fraţilor nostri din întreaga lume cărora le pasă de noi. Viitorul este ascuns şi necunoscut. Sunt multe căi înaintea noastră, dar nu sunt toate căi drepte. Unele din ele duc la distrugere. Dar viitorul ce ni se aşterne înainte nu este ceva ce trebuie pur şi simplu aşteptat, ci un drum pe care noi trebuie, mai întâi, să-l construim. Suntem responsabili pentru viitorul nostru nu mai puţin decât pentru trecut. Ni se revelează ca o posibilitate pe care trebuie s-o construim responsabil şi conştient.
Şi umbrind viitorul, este aceeaşi întrebare : Pentru sau împotriva lui Hristos ?Dacă Domnul nu ne-a dezvăluit viitorul apropiat, El ne-a revelat însă adevărul ultim – că El va triumfa orice ar fi. El ne-a descoperit că binele este mult mai puternic decât răul şi că orice victorie a răului este trecătoare şi iluzorie. Grâul şi neghina cresc alături, dar numai până la cules. Pentru sau împotriva lui Hristos – aceasta este întrebarea care va determina atât viitorul nostru, cât şi al tuturor neamurilor. Adunându-ne azi aici împrejurul Pruncului Sfânt Hristos, prăznuind Naşterea Sa, nădăjduim şi Îl rugăm ca să se nască din nou în inimile noastre, ale vecinilor noştri, ale poporului nostru şi în inimile tuturor popoarelor, în ţară noastră şi în toate ţările.
Pace de la Dumnezeu – Hristos se naşte !
Dată la Patriarhia sârbă în Belgrad, de Naşterea Domnului, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu