(Luată din cuvîntul de laudă al marelui Vasile, făcut la pomenirea acestui mucenic)

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-03-sf_gordie.html

Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut din părinţi creştini şi crescut în dreapta credinţă creştinească. Venind în vîrstă desăvîrşită, a fost chemat la oaste şi era sutaş, căci şi cu trupească tărie şi cu sufletească bărbăţie covârşea pe alţii. În acea vreme Liciniu, împăratul Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creştinilor şi a ridicat mâna cea luptătoare contra lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau porunci şi cărţi împărăteşti pretutindeni, în toate târgurile şi la toate locurile cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut împotriva poruncii împărăteşti, acela trebuia să moară.

Deci, erau puşi înaintea lor idoli de piatră şi de lemn, ca oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare, încât se jefuiau averile creştinilor, se pustiau casele credincioşilor, iar trupurile lor se sfărâmau; femeile cele drept-credincioase erau târâte în mijlocul cetăţii, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrâni, ci cei ce nu erau vinovaţi cu nimic, aceia ca nişte tâlhari pătimeau; temniţele erau pline, iar casele vestite şi bogate nu mai aveau locuitori.

Pustietăţile se umpleau de cei izgoniţi pentru credinţa în Hristos; tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chema la judecată, fratele se ridica asupra fratelui şi sluga asupra stăpânului; era o cumplită noapte de nebunie asupra sufletelor omeneşti, încât unul pe altul, ca în întuneric, nu se cunoşteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de mâinile necuraţilor, sfintele altare răsturnate şi nu era nici un fel de înainte aducere, nici de tămâie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese tristeţea, ca un nor întunecat. Plăcuţii lui Dumnezeu erau prigoniţi, creştinii tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănţuiau, înşelând toată lumea cu sângele cumplitelor jertfe.

Sfântul Gordie, văzând o primejdie ca aceasta, şi-a ales izgonirea de bunăvoie, pentru că, lepădând brâul ostăşesc şi slava vieţii, precum şi toate câte erau plăcute oamenilor iubitori de lume şi de desfătări, voind mai bine să locuiască cu fiarele, în locurile pustii şi de oameni neumblate, decât cu închinătorii de idoli, râvnind în acest chip Sfântului prooroc Ilie, care văzând slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb şi a intrat în peşteră, căutând să vadă pe Dumnezeu, precum L-a şi văzut, atât cât ochiul omenesc putea să-L vadă.

Într-acest chip Gordie a fugit de gâlcevile cetăţii, de strigătele târgului şi a scăpat de măririle boiereşti, de judecăţile clevetitorilor, vânzătorilor, cumpărătorilor, mincinoşilor, grăitorilor de ruşine, fugind de jocuri şi de glume, de râsurile ce se fac prin cetăţi, având auzul şi ochii curaţi şi, mai înainte de toate, fiindu-i inima curăţită, putând să vadă pe Dumnezeu. Apoi s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri şi a învăţat mari taine, nu de la oameni şi nici prin oameni, ci cîştigând învăţător pe Sfântul Duh al adevărului.

Drept aceea, gândind la viaţa sa că este deşartă şi scurtă, ca visul şi ca umbra, înseta foarte mult de veşnica petrecere de sus; şi, ca un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere, prin rugăciune şi prin învăţăturile duhovniceşti; şi mai ales aştepta ziua aceea, în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine zis, diavolului, care iubea războaiele.

Sosind ziua aceea, s-a adunat la privelişte tot poporul să vadă alergările cailor, şi din locuri înalte priveau toţi, încât nu rămăsese în cetate nici un evreu sau elin, dar şi

mulţi creştini, care vieţuiau fără de grijă, nu se fereau de adunarea deşertăciunii, ci priveau foarte mulţi la alergarea cailor şi la meşteşugul călăreţilor. Slujitorii erau liberi în acea zi şi se adunaseră acolo, iar copiii de la şcoli alergau la privelişte, unde mai erau şi femei desfrânate şi fără de ruşine; deci era plină priveliştea de mulţimea oamenilor fără de rânduială, care priveau cu nesaţ la alergarea cailor.

Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorându-se din munte la privelişte, nu s-a temut de popor, nici n-a gândit în câte mâini de războinici se va da singur; ci, alergând cu neînfricată inimă, cu netemător suflet - ca prin nişte pietre dese sau ca prin copaci mulţi - prin poporul cel ce şedea la privelişte, a stat în mijloc, împlinind cuvântul Scripturii: Dreptul ca leul nădăjduieşte şi de ce să se teamă mai mult? Cu atâta îndrăzneală stând în privelişte, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicînd:

Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine.

Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie se dă spre mucenicească nevoinţă; şi într-aceasta a urmat Domnului Hristos, care S-a dat Însuşi evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopţii. Apoi, îndată sfântul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era bărbat înfricoşat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munţi, avea capul nespălat şi plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul şi purtînd un toiag. Toate acestea înfricoşau pe cei ce priveau la dînsul, însă şi un dar dumnezeiesc strălucea pe faţa lui.

După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toţi diferite glasuri: credincioşii băteau din palme de bucurie, iar necredincioşii strigau asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplându-se de strigăte şi de gâlceavă, caii erau defăimaţi, călăreţii de asemenea, şi în zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decât numai pe Gordie şi să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliştea se umpluse de strigăte, care, sunând ca un vânt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul poporului făcând tăcere, trâmbiţele au tăcut, fluierele şi organele au încetat, numai singur Sfântul Gordie se auzea şi se vedea. Acolo la privelişte stătea şi voievodul, rânduind acele alergări şi dînd plată pentru întreceri, celor ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfântul şi l-a întrebat cine şi de unde este, din ce parte şi neam. El a spus toate despre sine, ce fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o şi s-a dus în pustie şi pentru ce s-a întors.

"M-am întors, zicea el, să-ţi arăt că întru nimic nu socotesc poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea şi apărarea mea; apoi, auzind că tu eşti om mai cumplit decât mulţi alţii, am ales într-adins această zi şi vreme potrivită, pentru împlinirea scopului şi făgăduinţei mele".

La aceste cuvinte s-a aprins mânia eparhului ca un foc şi toată iuţimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfântului Gordie, zicând: "Chemaţi la mine pe chinuitori! Unde sunt bicele, beţele de plumb şi roţile? Îndată să fie întins pe dânsele şi să i se zdrobească trupul, apoi să fie spânzurat pe lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morţii ca să fie dat fiarelor, să fie tăiat cu sabie şi aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sunt puţine asupra omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe ori". Sfântul Gordie a răspuns:

"Cu adevărat mare pagubă mi-aş fi făcut de n-aş fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri".

La aceste cuvinte ale lui, voievodul s-a pornit mai mult spre mânie şi spre iuţimea sa cea firească şi cu atât s-a făcut mai cumplit, cu cât Sfîntul Gordie se arăta mai îmbărbătat în chinuri; căci cu niciun fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă de la scopul lui, ci spre cer ridicîndu-şi ochii, zicea cântarea psalmistului:

Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, ce-mi va face omul.

Şi iarăşi:

Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.

Şi altele asemenea zicea, cum învăţase din dumnezeieştile cărţi, deşteptându-se spre bărbăţie şi răbdare. Apoi s-a arătat atât de curajos, încât singur cerea asupra sa chinurile, zicând:

"Pentru ce întârziaţi? De ce staţi? Strujiţi-mi trupul şi în bucăţi zdrobiţi-l; chinuiţi-mă, precum voiţi, să nu-mi răniţi buna nădejde, căci cu cât îmi veţi înmulţi mai mult chinurile, cu atât mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpânul meu; căci nevoia acestei vieţi mijloceşte veşnică veselie şi voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele luminoase, la învierea cea de obşte; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile, în loc de osândirea cu tâlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre sunt seminţele pe care voi le semănaţi în mine, ca, ducându-mă, să merg cu bucurie şi să iau cununile mele".

Neputând voievodul ca prin mânia şi chinurile sale să întoarcă de la credinţă pe Sfântul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înşelătoare spre a-l amăgi; pentru că aşa s-a obişnuit diavolul, căci pe cei fricoşi îi îngrozeşte, iar pe cei tari îi slăbeşte.

Deci, chinuitorul multe daruri dând sfântului şi alte măriri îi făgăduia de la împăratul, zicând: "Împăratul voieşte să-ţi dea un cinstit loc între ostaşi, averi multe, bogăţii, măriri şi tot ce vei voi". Sfântul, auzind de toate aceste făgăduinţe, a râs de nebunia lui, zicând:

"Oare, poţi să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decât împărăţia cerurilor?"

Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de faţă soldatul care executa sentinţa, cu mâna şi cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfântului Gordie.

Deci, sfântul, având să fie tăiat înaintea adunării poporului, l-au înconjurat prietenii şi i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plângând, îl rugau să nu se dea morţii de bunăvoie, ca să nu-şi piardă floarea vieţii sale şi să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede de Hristos numai din gură. Şi ziceau: ''Cu un cuvânt te izbăveşti de la moarte, lepădându-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum voieşti; pentru că nu limba o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gândeşte şi inima. Şi aşa dacă vei face, şi mânia judecătorului o vei îmblânzi, iar pe Dumnezeu milostiv către tine Îl vei face''. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, lovindu-se şi bătându-se de valuri, rămâne neclintită; aşa era şi el nemişcat, în scopul său cel bun. Precum casa înţeleptului stă pe piatră şi nu se risipeşte de puterea vânturilor ce suflă, a ploilor şi a râurilor care năvălesc, tot astfel acest bărbat era tare şi nemişcat în credinţa sa.

Apoi, văzând cu ochii cei duhovniceşti pe diavol, înconjurând pe cunoscuţii lui şi îndemnând pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte şi spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plângeau cuvântul Domnului:

''Nu plângeţi pentru mine, ci plângeţi pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creştini; pentru aceia zic să plângeţi, care ne pregătesc nouă focul, iar pentru ei gheena şi îşi adună mânia în ziua judecăţii. Încetaţi a mai sfărâma inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sunt gata a muri, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos''.

Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvântul, a răspuns astfel:

"Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mişc ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfânta credinţă? Oare nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-şi vor ascunde lumina luminătorii cereşti înaintea mea? Pământul mă va suferi şi nu mă va înghiţi de viu? Nu vă amăgiţi. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, şi tot din cuvinte ne osândeşte. Oare n-aţi auzit îngrozirea cea înfricoşată a Domnului? Cel ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri.

Pentru ce mă sfătuiţi să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu? Oare să-mi lungesc viaţa sau scap de moarte o vreme sau să adaug câteva zile vieţii mele? Atunci de viaţa veşnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile trupeşti? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătăţile drepţilor. Aceasta este nebunie, ca să-şi cumpere cineva viaţa trecătoare cu viaţa veşnică şi să piară cu sufletul. Aşa şi pe voi vă sfătuiesc, căci gândiţi rău.

Învăţaţi-vă buna înţelegere şi adevărul şi, lepădând minciuna, să ziceţi: "Unul sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin". Pentru că aceste cuvinte le rosteşte limba, când tot genunchiul se pleacă întru numele lui Iisus: al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt".

Acestea zicându-le Sfîntul Gordie, şi făcând semnul crucii pe dânsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbându-şi faţa cea luminoasă. Apoi s-a aşezat la locul hotărât pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe care îl vedea ca pe un înger, în mîinile căruia voia să-şi dea sufletul său. Fiind tăiat, a câştigat viaţă fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie, la locul de odihnă veşnică, unde, luând răsplătirea nevoinţei sale, slăveşte în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.