Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create( III )

« ...sufletul devine raţional prin virtuţi, fiind ferit de dezordinea patimilor”

Oferind o altă interpretare a cuvintelor Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Maxim Mărturisitorul tratează pe larg tema virtuţilor, aflate în relaţie cu  raţiunile create şi cu Raţiunea Supremă. El susţine că “fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul(Raţiunea) acel unul al lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos. El este înţelepciunea, dreptatea şi  sfinţenia în sens absolut, de aceea, cine se împărtăşeşte de virtute se împărtăşeşte de  Dumnezeu, fiind şi în acest înţeles “parte a lui Dumnezeu”.

Sf. Maxim vorbeşte despre “sămânţa naturală a binelui” pe care a pus-o Dumnezeu în om ca virtualitate; dacă omul o cultivă prin liberă hotărâre, dovedeşte că este “un vestitor nepervertit al lui Dumnezeu”. Existenţa omenească este văzută ca o întoarcere la obârşie de unde omul şi-a primit binele prin fire şi unde va deveni dumnezeu, primind această putere de la Dumnezeu “pentru că a adăugat  la binele natural al chipului asemănarea prin virtuţi datorită urcuşului firesc  spre cauza proprie şi intrării în intimitatea ei »(ibidem, p. 85), adică şi-a actualizat pe deplin potenţialul dat. Desprinzându-se de patimi în timpul existenţei pământeşti, omul se va afla în veacul viitor “iubind şi îmbrăţişând raţiunile  preexistente în Dumnezeu pe care le-a adus la împinire prin virtuţi, adică va îmbrăţişa pe Dumnezeu, în Care sunt fixate raţiunile bunătăţilor.

Binele şi raţionalitatea reprezintă o tendinţă a firii create, iar “cel ce dezvoltă în sine binele  se dezvoltă conform raţiunii divine despre sine.”(Pr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 86). Dacă Dumnezeu e desavârşit din veci, noi avem putinţa să devenim desăvârşiţi prin libertate. Optimismul antropologic al Sfântului Maxim se manifestă în convingerea că omul ajunge la îndumnezeire printr-un urcuş liber şi natural, natura având implicată în ea o tendinţă spre bine şi putinţa binelui.

Tendinţa de înălţare liberă spre Dumnezeu se cancretizează prin stăruinţa de a dobândi virtuţile, prin mişcare. În concluzie, omul este partea lui Dumnezeu « ca unul ce a cinstit aceste raţiuni, a lucrat conform cu ele şi prin ele s-a sălăşluit pe sine numai cu totul întru Dumnezeu, aşa cum numai pe Dumnezeu L-a întipărit şi L-a format în sine ».(Sf. Maxim, op.cit., p. 87).

Prin taina Întrupării lui Hristos, omul se îndumnezeieşte şi Dumnezeu se înomeneşte(prin pogorământ) ; Cuvântul lui Dumnezeu vrea să se lucreze taina Întrupării Sale pururea şi în toţi. Chiar dacă raţiunea virtuţii este sădită în fiecare om, unii se lasă amăgiţi spre păcat, spre nimic ; căzând de sus, nu se mai mişcă spre obârşia proprie, rostogolindu-se în rău  printr-o alegere greşită.

Referindu-se la Sfântul  Dionisie Areopagitul, notează că acesta preia denumirea de  « voiri dumnezeieşti »  pentru raţiunile divine din Scripturi, socotindu-le baza cunoaşterii lumii create de către Dumnezeu. Cel ce e mai presus de făpturi cunoaşte făpturile Sale, « ca pe propriile voiri », nici sensibil, nici inteligibil, cum cunosc făpturile înseşi ; le cunoaşte în acest mod pentru că  « a creat făpturile voindu-le ». (ibidem, p. 88)

Deci, virtuţile fiind forme umane ale însuşirilor Raţiunii divine, omul e chemat, printr-o luptă continuă cu trupul, să-l raţionalizeze pe acesta, să-l faca propriu lui Dumnezeu prin virtuţi, deoarece  trupul e împreună-slujitor cu sufletul raţional şi mintal. Acesta trebuie să se facă Dumnezeu  trupului pentru  a arăta că au acelaşi Creator, iar Dumnezeu e totul în toate. Este o doctrină proprie Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia sufletul devine raţional prin virtuţi, fiind ferit de dezordinea patimilor.

Trupul lucrează călăuzit de raţiune, iar aceasta, urmând « ţesătura de raţiuni sădite în trup de raţiunile divine, care sunt lucrări ale lui Dumnezeu în trup », acesta nefiind « o temniţă trecătoare a sufletului », ci  fiind chemat « să fie sălaşul etern al lui Dumnezeu »(Pr. Stăniloae, op.cit., p. 93).

Odată cu omul se înalţă spre arhetip şi lumea, acest urcuş cosmic întrevăzut de Sfântul Maxim fiind motivat şi susţinut nu numai de  raţiune, ci şi de iubire.  Dumnezeu nu e numai un sân al tuturor  raţiunilor   care tind să se readune în El, ci e şi Iubirea Absolută în care făptura întreagă nădăjduieşte să se odihnească veşnic.

În final, citez aprecierea pe care Părintele Dumitru Stăniloae o face asupra gândirii Sfântului Maxim expuse în « Ambigua », relativ la tema creaţiei lumii, concluzionând că acesta valorizează pozitiv atât creaţia lumii, cât şi a omului, în spiritul curat al doctrinei ortodoxe :

« Din această operă se desprinde o grandioasă viziune pozitivă a destinaţiei lumii create. Lumea nu e o înfiinţare văzută provizorie ce serveşte ca loc de pedeapsă spiritelor căzute, dornice să se elibereze cât mai repede din ea. În locul acestei viziuni platonic-origeniste, Sfântul Maxim alege structura aristotelică a unei lumi ferm organizate pentru eternitate, căreia îi adaugă dinamismul creştin al înaintării spre desăvârşire, egală cu veşnica odihnă în Dumnezeu  sau cu veşnica odihnă a lui Dumnezeu în ea »

Lumea, aşa cum o înţelegeau Sfinţii Părinţi, « este chemată să înainteze moral, cognitiv şi  spiritual, până când virtualităţile ce le cuprinde, sădite în ea potrivit paradigmelor divine, se vor actualiza atât de deplin încât vor fi în stare să cuprindă în mod actual pe Dumnezeu sau Dumnezeu să încapă în mod actual în ele ».(ibidem, p.38)

Suntem chemaţi, în consecinţă, la o actualizare desăvârşită a potenţelor sădite în noi de Raţiunea divină supremă, atât omul, cât şi lumea fiind destinate îndumnezeirii prin har, iar traiectoria lor firească este ascendentă la infinit, în infinitul divin, pentru că nu există limită în Iubire, chiar dacă există odihnă în Dumnezeu – Iubirea Absolută.