Conştiinţa morţii

Conştiinţa morţii alimentează permanent lirismul operei poetice a lui Blaga. Dacă semenii (fratele, sora) nu-l prea înţeleg în frământările lui metafizice, în neliniştea lui creatoare, în schimb „şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi/ spre înţelepciunea de dincolo” îl înţelege, pentru că i se identifică în tentaţia de a cunoaşte în mod absolut, de a fi egalul lui Dumnezeu. Îi uneşte păcatul „luciferic”, în măsura în care a dori să atingi absolutul cunoaşterii este un act rebel, împotriva unei legi-graniţă instituite omului (Censura transcendentă).

Înţelepciunea de dincolo îl fascinează, îl împiedică să devină „un fiu al faptei” –fapta fiind aici simbolul acceptării datului existenţial.

Obsesia confesiunii derivă din obsesia autocunoaşterii, prin raportare la univers şi la ceilalţi. Scrierea, substitut degradat al vorbirii, implică pierderea prezenţei celuilalt, rămânând un simbol al rostirii absente: „Scrierea materializează revelaţia, reteză legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia este nevoie de o prezenţă vorbitoare.”

Când un fiu ezită să vorbească şi să comunice cu propria mamă înseamnă că este deja bolnav de izolare, învechit în singurătate şi înstrăinat. Răni adânci, ale timpului şi ale trecerii prin lume, i-au tăiat căile de comunicare fireşti.

Cele trei strigăte ale cocoşului menţionate în Evanghelii reflectă cea mai adâncă şi dureroasă cădere a omului, lepădarea lui de Fiul Omului –slăbirea în credinţă şi dezicerea lasă remuşcarea purificatoare şi întoarcere, reînceperea efortului de clădire duhovnicească a omului.

În noaptea (confuzia, ignoranţa, descurajarea) credinţei noastre, un strigăt iluminează. N-ar exista lepădare, de n-ar exista cel înalt, de care să te lepezi. Eul a ajuns la necesitatea credinţei, la necesitatea recuperării credinţei după eşecul metafizic în cunoaştere, după experienţa veacului raţionalist: „Sunt mai bătrân decât tine, mamă,/ şi tot aşa cum mă ştii:/ adus puţin din umeri!/ şi aplecat peste întrebările lumii.”

Bătrâneţea e semn de înţelepciune, de virtute, e simbolul nemuririi, al ieşirii de sub îngrădirea timpului. La Blaga însă, are conotaţii negative – reflectă o înţelepciune câştigată cu preţul consumului sufletesc şi al durerii, cu preţul pierderii tinereţii sufleteşti – a entuziasmului trăirii. A fi mai bătrân decât propria mamă înseamnă a fi greu încercat de viaţă, adânc lovit de melancolie şi descurajare. Aplecat peste întrebările lumii, eul nu găseşte răspuns; misterele lumii rămân nedezlegate, iar tristeţea sufletului îl îmbătrâneşte.

Un simbol crucial în „Scrisoare” este mama – receptacul şi matrice a vieţii, garanţia regenerării, adăpostul şi hrana, căldura necesară fiinţei. Ca mamă divină, ea simbolizează „forţa vitală universală ce se manifestă” , energie creatoare ce leagă şi susţine universul. Dacă face apel la mamă, înseamnă că îşi simte forţa vitală diminuată şi are nevoie să regăsească originea vieţii pentru a fi regenerat. La sursă, în matricea maternă, el caută forţa de a renaşte după dezastrul existenţial. Prin ea ar putea deschide misterul vieţii, al naşterii, al morţii, dar mai ales al renaşterii ciclice, stăpânit de zeiţele fertilităţii în toate mitologiile. Mama i-ar putea explica sensul vieţii spre a  se vindeca de neliniştea sa: „Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./ Numai ca să umblu printre lucruri/ şi să le fac dreptate spunându-le/ care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?/ Mâna mi se opreşte: e prea puţin./ Glasul se stinge: e prea puţin./ De ce m-ai trimis în lumină, Mamă/ de ce m-ai trimis?”

Pentru că n-a reuşit să afle rostul existenţei sale pe pământ („lumină”), pentru că este nemulţumit de irosirea vieţii cu nimicuri, îi reproşează (amar) mamei că i-a dat naştere, condamnându-l la…trecere. Amărăciunea şi revolta se reflectă în cele două gesturi care duc la tăcere şi nemişcare –semnificând refuzul vieţii, neacceptarea condiţiei date.

Deoarece mâinile au legături simbolice cu modalităţile de cunoaştere, se poate interpreta gestul ca stopare a eforturilor cognitive. Poemul este dominat de descurajarea pasageră, dar intensă a eului, de neîncrederea în sine şi în posibilităţile sale spirituale de a înfrânge limitele cunoaşterii şi de a depăşi limitele trăirii omeneşti (iluminându-se şi mântuindu-se). Finalul poemului accentuează depresia prin imaginea căderii: „Trupul meu cade la picioarele tale/ greu ca o pasăre moartă.”

Zborul păsării simbolizează eliberarea sufletului şi înălţarea lui spre Dumnezeu, dar zborul frânt, căderea cu trup cu tot a sufletului din înalt este semnul imposibilităţii ascensiunii spirituale, a transcenderii. Căderea este un gest care exprimă neputinţa, abandonul şi muta implorare a unui ajutor.

Pasaj din lucrarea de grad, "Imagini si simboluri in lirica lui Blaga". 

Scrisoare
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
 
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?
Sunt mai bătrân decât tine, Mama,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus un pic din umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumina, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă.

        "Sentimentul sacrului este mai pregnant în spaţiile deschise, naturale,– pe câmp,de pildă– decât în spaţiile sufocante asemenea oraşului. Poezia „Pluguri” valorifică simbolul câmpului, al aratului, al păsării şi al cântecului. Într-un gest salvator, el îi invită pe cei cu sufletul înnegurat de atmosfera citadină, pe ogor, sub peri înfloriţi, pe brazdele veacului. Este o chemare simbolică, de deschidere sufletească, necesară vindecării de „miasmele” veacului.

În limbaj evanghelic, ogorul care aşteaptă să fie arat este sufletul  care aşteaptă lucrarea harului: purificarea şi transformarea lui pentru a fi apt să primească spiritul, pe Iisus. „Pe dealuri, unde te-ntorci,/ cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos/ sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:/ mari paseri negre ce-au coborât din cer pe pământ”

Pasărea –simbolul îngerului– cel care face legătura între cer şi pământ– este un element care sacralizează cadrul, cu ciocurile-nfipte-n ogor sănătos (suflete credincioase), păsările –îngeri ară, desăvârşesc lucrarea duhovnicească. Aratul simbolizează efortul spiritual, asceza necesară creşterii duhovniceşti. Păsările–pluguri trebuie întâmpinate cântând. Ele sunt o binecuvântare pentru suflet pregătindu-i iluminarea şi salvarea. „Ca să nu le sperii–/ trebuie să te apropii de ele cântând.// Vino încet.”

În fond, Cel Ce Ară este chiar Dumnezeu, iar plugurile (arme) sunt oferite de El pentru a spori în suflete rodul duhovnicesc.

Eul poetic este în „Sufletul satului”  un iniţiat, înţelept, blând şi ocrotitor. El vorbeşte unei copile, care îl ascultă cu mirare, învăţând-o despre veşnicie. „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”

Veşnicia nu interesează în sine, ci prin pacea sufletească pe care o aduce în locul agitaţiei şi neliniştii pătimitoare a sufletului prins în plasa timpului şi a lumii.

În spaţiul satului (sacru) timpul stagnează: „Inima zvâcneşte mai rar”. Ca axis mundi al universului liric, el se situează nu în timp, ci în eternitate. Satul simbolizează în poezia lui Blaga permanenţa valorilor spirituale nealterate de civilizaţie. Este spaţiul ideal în care se domoleşte orice nelinişte şi orice tulburare profană, în care îşi află alinarea orice patimă şi orice durere lumească. Rănile sufleteşti (urme ale păcatului) sugerate de sângerarea picioarelor, se vindecă în atmosfera purificatoare a satului; tămăduitoare sunt valorile creştine păstrate intacte: „Aici se vindecă setea de mântuire,/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut”

Lutul purifică. Lutul, matca vieţii vindecă. În contact cu energiile pământului, sufletul se lecuieşte de angoasă. Ca substanţă universală din care a fost plămădit omul, matrice în care toate s-au conceput şi în care toate se vor întoarce, Glia (Tellus Mater) simbolizează funcţia maternă: protecţia împotriva forţelor distructive. Jocul iezilor pe mormintele satului –gest de sfidare a condiţionărilor umane şi a morţii– este un ritual care favorizează comuniunea cu Dumnezeu în atmosfera sacralizată a satului. „orficii compară sufletul iniţiat cu un ied căzut în lapte, adică nutrindu-se cu hrana neofiţilor pentru a putea astfel ajunge la nemurirea unei vieţi divine.”

Eliberarea sufletului de condiţionări este reprezentată şi de Blaga prin imaginea iezilor în joc; dansul lor echivalează cu dansul sacru dionisiac dezinhibant. Astfel, satul lui Blaga devine spaţiul comuniunii mistice. Sufletul satului poate simboliza însufleţirea mistică,. Fumul, miresmele sunt tot simboluri ale relaţiilor pământ-cer, ale prezenţei spirituale. Coloana de fum, axială, facilitează ascensiunea sufletească şi pogorârea Duhului Sfânt asupra satului. Fumul este, în fond, o altă reprezentare simbolică a suflului divin imanent în zariştea satului.

Mirosul de iarbă aminteşte „mirosul de bună mireasmă duhovnicească” liturgic, ca o componentă a jertfei bineplăcute lui Dumnezeu; satul este altar de jertfă, iezii –ofrande sau, ca simbol al sufletului, spaţiu al sacrificiului interior.

Parcursul spre inima sensului unui text poetic ia aspect labirintic din cauza simbolurilor sau poate… graţie lor! În centrul labirintului se află speranţa vindecării de rănile timpului, speranţa regenerării şi a vieţii eterne, pe care le include simbolistica mormântului ca „locaş al metamorfozei corpului în spirit şi al renaşterii care se pregăteşte.”

Pluguri

Prietene crescut la oraş

fără milă, ca florile în fereastră,

prietene care încă niciodată n-ai văzut

câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,

vreau să te iau de mâna,

vino să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci,

cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,

sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri:

mari paseri negre

ce-au coborât din cer pe pamânt.

Ca să nu le sperii -

trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino-încet.