Mărturia unui supravieţuitor
Relatează Ion Zeana
La data fatidică de 21 septembrie 1939 ne aflam în lagăr 90 de inşi, mai precis 89, căci un student bucovinean, Buburuzan, fusese transferat în penitenciarul oraşului Miercurea Ciuc, pentru executarea unei pedepse legale de 6 luni, primită într-un proces anterior. Această pedeapsă legală i-a salvat viaţa, căci directorul penitenciarului, om corect, a refuzat să-l predea jandarmilor locali, care-l cereau pentru a-l împuşca în afara şi împotriva legii. Era o zi frumoasă şi însorită de toamnă. Pe la ora 2.30 p.m, contrar obiceiului, ne pomenim în curtea lagărului cu comandantul, colonelul de jandarmi Doljanschi. În scurt timp şi-a făcut apariţia şeful legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc, locotenent-colonel Brătescu, care venise să-l ridice pe avocatul Mircea Pavelescu, şi să-l transporte la Bucureşti, la intervenţia unui general, tatăl vitreg al avocatului, dornic să-l salveze astfel de la moarte. Pavelescu a refuzat categoric să plece şi colonelul, renunţând a-i scoate cu forţa, i-a strigat: "Nu vrei să vii? Bine! Ai să regreţi.
Apelul de seară nu s-a mai făcut. Era inutil.
(...)
Noaptea a sosit iarăşi colonelul Doljanschi, însoţit de câţiva ofiţeri şi ne-a invitat pe toţi în sala de mese. A scos o listă din buzunar şi, înainte de a citi, a anunţat cu glas puţin tremurat de emoţie:
- Linişte, domnilor! Toţi cei care vă veţi auzi numele citit de pe această listă, pregătiţi-vă, căci în noaptea asta veţi pleca cu trenul la Vaslui. Apoi a pronunţat numele celor 44 de inşi. Al 45-lea, Buburuzan, nu se afla în lagăr. Apoi a scos a doua listă şi a citit toate numele. Eram 45, toţi prezenţi, în frunte cu profesorul Ion Zelea Codreanu.
- Dumneavoastră veţi pleca tot în noaptea asta, seria a doua, cu trenul, la Huşi. Făceţi-vă tot bagajul, scriind citeţ numele, pentru a nu se rătăci, căci bagajele vor veni cu alt tren. Prima serie pleacă la miezul nopţii, a doua după o oră. Ne-am pregătit bagajele şi aşteptam înfriguraţi ora plecării.
Virgil Rădulescu şi Ovidiu Biriş, citaţi pe prima listă, au coborât la parter şi au venit în camera mea, spunându-mi:
- Dragă Zeana, am venit să-ţi spunem un mare secret şi să ne luăm rămas bun.
- Ce s-a întâmplat, fraţilor?
- A fost împuşcat chiorul Armând Călinescu de o echipă de legionari prahoveni.
- De unde ştii?
- De la lordache Nicoară, care a auzit ştirea la un mic aparat de radio ascuns într-o sobă, la ultimul etaj. Ce părere ai, ne împuşcă sau nu?
- Fraţilor, dacă scăpăm în noaptea asta, suntem salvaţi...
-Aşa cred şi eu, a încheiat Virgil Rădulescu.
La miezul nopţii tot lagărul era în curte. lordache Nicoară a luat comanda şi a ordonat ca toată lumea să îngenuncheze, iar el a rostit cu glas tare rugăciunea Tatăl nostru, secondat de vocile tuturor. Apoi au intrat în curte mai mulţi jandarmi, subofiţeri şi soldaţi şi i-au legat pe cei din prima serie doi câte doi, de mâini, iar împrejurul întregului convoi i-au legat tot de mâini, cu o frânghie groasă. Astfel au ieşit din curte, păşind spre poarta larg deschisă, precedaţi de jandarmi cu lămpaşe în mâini şi flancaţi de soldaţi şi subofiţeri înarmaţi. Poarta s-a închis şi convoiul s-a pierdut în întuneric. Era ceaţă şi burniţa mărunt. După puţin timp ne-am retras în camerele noastre, pregătindu-ne de plecare. N-a trecut poate nici un sfert de oră. Deodată, o rafală de mitralieră a sfărâmat liniştea nopţii. A urmat o scurtă pauză. Buimăciţi, am deschis ferestrele. Am auzit clar ţipete de groază: Aoleu!... Mamă... Ne omoară!... Apoi mitraliera a început să clănţăne din nou, ca pe front, dar la scurt timp s-a oprit iarăşi. Ne-a povestit în noaptea următoare, la închidere, cum s-a desfăşurat carnagiul, plutonierul major care ne păzea. Acesta era din Nicoreşti, consătean şi coleg de şcoală primară cu lordache Nicoară. El i-a furnizat aparatul de radio.
După ce s-au angajat pe povârnişul cu tufăriş îndreptându-se spre şoseaua Ciuc-Odorhei, călăuzele cu lămpaş s-au dat brusc la o parte, la un semnal, şi rafala mitralierei a culcat la pământ tot convoiul, cei din faţă târându-i peste ei pe cei din spate. De la prima rafală, soldaţii din flancuri s-au zăpăcit şi nu s-au putut îndepărta la timp, astfel încât unii dintre ei au fost răniţi din primul foc. Pauza s-a datorat acestui incident, între timp, câţiva legionari răniţi, cu mâinile scăpate din strânsoarea frânghiei perforate de gloanţe, s-au sculat şi au fugit spre lunca Oltului, dispărând în întuneric. Apoi a început tocătura, care a durat mult. Când se credea că toţi sunt morţi, deodată, în lumina orbitoare a reflectorului, se ridică de sub mormanul de cadavre, lordache Nicoară. Fusese rănit şi avea mâinile dezlegate. A dus mâna la piept şi apoi în sus, strigând din toate puterile: Trăiască Legiunea şi Căpitanul!
Şi mitraliera şi-a reînceput clănţănitul, până nu s-a mai auzit nici un horcăit. La urmă, răsunau sacadat loviturile de graţie, cu pauze între ele, mai lungi sau mai scurte, desăvârşind măcelul.
Mijeau zorile, când diabolica operaţie a luat sfârşit. Pe valea Oltului s-a aşternut o linişte apăsătoare, de plumb. Pale, pale de ceaţă, purtate de vânt, pluteau la vale ca nişte pânze sfâşiate, sub burniţa subţire şi rece. Soldaţii de pază în lagăr arătau jandarmilor urmăritori, din vârful prepeleacurilor, direcţia în care au apucat cei doi fugari, scăpaţi din convoiul morţii. Unul din ei era Mincă Ilie, elev în ultimul an la Şcoala de ofiţeri de Infanterie din Bucureşti; celuilalt nu-i mai ţin minte numele. Amândoi au fost prinşi după două-trei zile, în satele secuieşti, şi împuşcaţi pe loc. Trupurile lor au fost aduse lângă cele ale camarazilor lor şi expuse la locul măcelului, sub o inscripţie infamă şi ruşinoasă pentru onoarea, mândria şi demnitatea unui neam creştin, spre jubilarea străinilor şi trădătorilor de patrie.
Chiar dacă ordinul monstruoaselor execuţii a pornit din gheena unor hrube străine, uneltele executoare au fost recrutate din drojdia pestilenţială a acestui neam oropsit. Şi păcatul fratricid se iartă greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu