Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

luni, 19 aprilie 2010

Ce înseamnă: “Iubeşte pe aproapele tău...”


Adâncul gândirii lui Nae Ionescu !
« ... esenţa creştinismului nu este orientarea morală,
creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. »


***

« Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? »

« Am afirmat  că iubirea este o metodă, un vehicul, o posibilitate de cunoaştere. Fiind  un fel de depăşire a individualului, ea înlesneşte ceea ce se numeşte, cu un cuvânt cam învechit din mistica de pe vremuri, transformatio amoris, ceea ce înseamnă transformarea subiectivului în obiectul  care îi stă în faţă, cu ajutorul iubirii[...] adevărata axă a întregii probleme a cunoaşterii este afirmaţia că nu ştiu ceea ce văd, ci văd ceea ce ştiu ; că, prin urmare, nu pot, nu sunt capabil să înregistrez o impresie, decât în anumite condiţii, şi anume că am deja în mine acea impresie sau că am în mine deja posibilitatea de a o înregistra ; că, prin urmare, conştiinţa care cunoaşte este într-o continuă prefacere, se preface pe rând în toate obiectele  care îi sunt date spre cunoaştere.
[...] Dacă definim iubirea astfel, este adevărat, atunci că obişnuitul  nostru concept despre iubire, întreagă cunoştinţa noastră despre iubire, sunt oarecum dezorientate, pentru că ştim că iubirea poate să însemne cu totul altceva[...]
Este adevărat că principiul fundamental al creştinismului este iubirea, dar în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune. Ei bine, vreau să încerc să vă dovedesc că iubirea care înseamnă acţiune este o falsă interpretare a iubirii şi în acelaşi timp o falsă interpretare a creştinismului. Toată dezorganizarea care s-a produs  în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii.
Ştiţi că « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » nu este propriu-zis o afirmaţie  creştină, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament şi este principiul de bază al moralei talmudice. Când tânărul bogat i-a cerut lui  Iisus Hristos legea pe scurt, Iisus Hristos i-a spus : « iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi ».
Cum s-a interpretat acest fapt ?
S-a spus că creştinismul, care îndeamnă la iubirea aproapelui, îndeamnă la jertfa către aproapele, deci creştinismul îndeamnă să ajutăm pe acela care este aproapele nostru. Atunci când te poţi lipsi pe tine atât încât să  consideri pe aproapele tău ca pe tine însuţi, evident că ai să fii creştin. Prin urmare « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi » înseamnă, pentru cea mai mare parte din lumea creştină, un fel de caritate, principiul carităţii identificat cu principiul iubirii.
Eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părţi deosebite şi presupune că sunt două feluri de iubire : [un fel] către Dumnezeu şi alt fel către aproapele. Către Dumnezeu spune : « Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău », iar pentru aproapele tău nu dă indicaţie cum , ci lasă la latitudine şi zice : « ca pe tine însuţi ». Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi ?  Aceasta este o problemă  foarte însemnată din punctul de vedere al orientării morale, pentru că,  de îndată ce structura iubirii  către aproapele este condiţionată de  structura iubirii către mine, atunci recomandarea de iubire a aproapelui începe să fie o lege subiectivă, la dispoziţia fiecărui individ : când iubirea de mine însumi  este mare, evident că iubirea către aproapele este la fel cu iubirea către mine, este un fel de frână pentru iubirea către mine şi un fel de justă echilibrare a împrăştierii acţiunilor mele. Atunci când însă iubirea către mine este nulă, preceptul  nu mai are niciun fel de semnificare. Dacă, de pildă, eu, ca un creştin adevărat, nu mă iubesc pe mine şi nu iubesc decât pe Domnul Dumnezeul meu din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, cum rămâne cu aproapele ? Vedeţi dar că iubirea către aproapele nu este esenţială creştinismului. Ceea ce înseamnă că esenţa creştinismului nu este orientarea morală, creştinismul nu este o societate de binefacere, iar toată interpretarea care reduce creştinismul la această iubire către aproapele, la caritate şi la fapte bune, este protestantism. Vi se pare curios acest punct de vedere şi o să spuneţi că la biserică  învăţaţi că este bine să faceţi  bine aproapelui.  Da, dar nu din iubire.  A face bine aproapelui tău este un mijloc terapeutic care duce tocmai la afirmarea lipsei de iubire către tine, la dezinteresarea de tine însuţi. Deci, în fapt, facerea de bine către aproapele neagă cel de-al doilea verset al principiului indicat de creştinism : cu cât faci mai mult bine cu atât te iubeşti mai puţin pe tine, şi cu cât te iubeşti mai  mult pe tine cu atât, în chip natural, faci mai puţin bine. A face bine cuiva înseamnă a te lipsi  pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să dai altcuiva. Facerea de bine este renunţare la sine, nu iubire de sine.
Prin urmare, în adevăr biserica recomandă să faci bine, dar nu ca o verificare a lui « iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi », ci ca un fel de terapeutică, pentru ca să scapi tu de tine însuţi, ca să nu mai fii tu sclavul poftelor tale, al gusturilor, al pretenţiilor, al ambiţiilor tale.[...]
« Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău » înseamnă că nimic din ceea ce simţi  şi din ceea ce gândeşti să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu ; toată inima ta şi tot cugetul tău să fie orientate către Dumnezeu , adică să trăieşti într-un fel de atitudine extatică în faţa lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să ştii dacă mai există ceva în afară de Dumnezeu. Tot « tu » să fie absorbit de Dumnezeu, nimic din ceea ce se mişcă în tine să nu cadă alături de Dumnezeu, ţinta întregii tale activităţi, încordarea ta de fiecare moment să tindă tocmai înspre Dumnezeu, înspre un centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale. »
Nae Ionescu – Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, paginile 123-126

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu