Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

vineri, 16 aprilie 2010

Până când ne vom mai amăgi ?


Oare confuzia aceasta seculară a valorilor va persista sau chiar se va amplifica dramatic în anii ce vin ? Oare nu ne vom dezmetici niciodată din somnul raţiunii şi  din beţia achiziţiei de « gunoaie » ambalate frumos în care ne complacem de la aşa-zisa iluminare a omului/ emancipare a lui  de sub tutela lui Dumnezeu ? Încă n-am învăţat amara lecţie a conducerii de sine a omului « independent » ? A te conduce după legi şi norme inventate de tine, omule, înseamnă a  te încredinţa unei minţi înguste şi unei viziuni subiective tare primejdioase.  Dacă nu te poţi situa în afara fenomenelor, ci rămâi fatal în interiorul lor, cum vei câştiga/ atinge necesara obiectivitate ? Cum vei putea distinge binele de rău, când eşti direct supus inflenţelor atât bune, cât şi rele din exteriorul şi din interiorul tău ? Cum vei avea echidistanţa necesară, om fiind, nu Dumnezeu, în discernerea valorilor de falsele valori ? Înlăturându-L pe Dumnezeu de la cârma vieţii tale individuale, familiale sau sociale, nu faci decât să dai loc diavolului să te guverneze cu abilitate, suflându-ţi la ureche că te conduci singur, în numele libertăţii şi demnităţii umane prost înţelese. Măgulindu-ţi orgoliul că poţi sta pe propriiile tale picioare în lume, fără să ai nevoie de Dumnezeu, vrăjmaşul  ţi-a pregătit o cădere sigură şi spectaculoasă : caderea în praful celor ce, în timp, se transformă inevitabil în praf. Iată omul alergând după gunoi şi putreziciune : case, haine, bijuterii ! Iată omul gonind după deşertăciune : titluri, distincţii, faimă ! Iată omul călcând în picioare oameni pentru stricăciune : putere, avere, slavă !
Iar la capătul cursei: “morminte ce-aşteaptă deschise!”.
Aceste reflecţii amare mi-au fost pricinuite de două gânduri ce mă tot cerecetează în ultima vreme : în primul rând, am în jurul meu o grămadă de obiecte inutile existenţei unui creştin, obiecte adunate şi păstrate dintr-o nechibzuită  dorinţă de a poseda sau de a nu se simţi sărac, lipsit de unele sau altele, la un moment dat ; în al doilea rând, am în mintea mea o mulţime de griji şi de preocupări inutile în legătură cu un ipotetic viitor apropiat. Înţeleg inutilitatea lor şi totuşi nu le pot arunca de la mine ca pe nişte gunoaie ce sunt sau ca pe nişte ciori urât croncănitoare.  Dacă memoria m-ar ajuta să contabilizez timpul pierdut cu grijile inutile şi eforturile de a dobândi sau păstra false bunuri, m-aş îngrozi cu adevărat.
 Măi, ce-i trebuie omului mai mult decât frica de Dumnezeu şi Judecată ?  Amintirea Părintelui Cleopa şi a celor « două ziduri » care  susţin viaţa duhovnicească a creştinului(frica de moarte şi frica de Dumnezeu), ar trebui să-mi jaloneze clipele vieţii şi să mă ţină departe de toate celelalte preocupări vădit rele prin inutilitatea lor.
(Iar m-am trezit scriind despre cu totul altceva decât mi se părea la început ca vreau să scriu. E uimitor.)
Mi-am propus ca mâine să-mi petrec ziua adunând şi aruncând toate obiectele inutile din casa şi din curtea mea, ca o primă treaptă şi un act simbolic pentru alungarea tuturor gândurilor, grijilor, obsesiilor, deşertăciunilor din mintea şi din inima mea. Doamne, ajută-mi !
Mă stimulează mult imaginea care mi-a rămas în memorie a pustiei Hozeva şi amintirea chiliei Sfântului Ioan Iacob din ultimii 7-8 ani ai vieţii sale. Estimez acum că nu am nevoie de cel puţin 95% dintre lucrurile şi chiar cărţile de care m-am înconjurat de-a lungul anilor. Şi atunci, nu este clară legătura mea cu putregaiul ? Hmm, se vede că este primăvară şi e nevoie de curăţenie ! Aşadar, până când ne vom mai amăgi că bunurile strânse de noi cu zgârcenie sunt cu adevărat bune de ceva ? Până când nu vom pricepe că singurul bun rezistent în veşnicie este Dumnezeu în inima, mintea şi viaţa noastră ? Până când vom alunga lumina şi vom îmbrăţişa întunericul dens de obiecte, patimi şi obsesii ? Până când  nu vom iubi sărăcia care îmbogăţeşte tot omul cu deschiderea fiinţei sale către Dumnezeu şi veacul ce va să fie ? Până când vom iubi orbeşte veacul acesta destinat distrugerii apocaliptice ? Şi până când vom mai umbla legaţi la ochi cu iluzii şi la inimă cu egoism şi la minte cu trufie ? Sursa foto: 
http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/manastirea-ortodoxa-din-valea-hozevei.html (a cincia)

6 comentarii:

  1. Si eu aseara va citeam postarea d-voastra .
    Cat despre a mea a fost scrisa dupa ce picand examenul ptr executori (dupa 70 de zile de invatat) ,am cazut in necredinta si deznadejde ,revolta etc ,observand ca in acesti cca 2 ani ,de fapt nu m-am schimbat deloc .
    M-am gandit serios daca mai are rost sau nu sa merg pe calea asta.
    Nu pot sa spun ca anumite lucruri imi sunt clare si acum...Voiam sa o termin si cu blogul meu definitiv.
    In fine...

    RăspundețiȘtergere
  2. Scumpa surioara,
    Postarea ta imi provoaca reactii greu de exprimat. De cateva ori am inceput sa scriu un comentariu, dupa ce am cautat mai intai o adresa de mail si n-am gasit.

    Mi-e greu sa ma exprim, pentru ca sunt tare, tare departe de starea pe care o descrii, chiar daca nutresc nadejdea ca voi ajunge la aceasta stare la vremea potrivita pentru mine.

    In ceea ce te priveste, e clar ca harul primit pe pamantul sfant lucreaza in chip minunat.
    Domnul sa pazeasca calea ta.
    Binecuvantare si bucurie!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma simt descumpanita de ambele comentarii. Nu stiu ce sa raspund ca sa nu gresesc. Monica, am vazut prin ce treci, dar ma abtin sa-ti dau vreun sfat sau sa te incurajez, nu te-ar ajuta cu nimic. Ma bucur, insa, ca nu ai renuntat la blog. Sa-ti spun, totusi, un gand stupid al meu, care imi face mie bine: Nu sunt perfecta! Pe cuvant ca ma bucur de cate ori imi trece prin minte.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dana, scrisul meu poate sa nu reflecte prea bine realitatea. Mai degraba niste nazuinte neimplinite. Nu cred ca starea mea e mai buna decat a ta sau a altora. Vai mie, ca m-am apucat sa scriu si am uitat pretul de aur al tacerii! Cand esti in pragul deznadejdii esti mult mai aproape de Dumnezeu decat oricand, nu? Eu asa am inteles si chiar am si experimentat uneori. Pentru tine, un alt gand al meu, foarte bland: Domnul Hristos este cel mai bun prieten al tuturor, El ma iubeste neconditionat. Si atunci, de ce mi-as face griji? Numai sa fiu mereu cu El! Ceea ce le doresc tuturor.

    RăspundețiȘtergere
  5. Comentariul meu nu a reflectat realitatea. Am fost neclara. Eu nu voiam sa te laud ci doar sa constat. Si starea mea spuneam ca e departe de a ta pe motiv ca in momentul de fata starea ta nu mi s-ar potrivi. Asta as fi vrut sa spun, dar stiu ca nu asta am spus.

    In legatura cu starea pe care mi-a creat-o postarea, as mai fi vrut sa spun ca aceeasi stare mi-a creat-o u discutie telefonica avuta cu o draga surioara care nu are net... si pornind de aici, ma gandeam la modul in care Domnul ne invata cu rabdare, ca la scoala, transmitandu-ne spre intarire acelasi mesaj prin mai multe cai, mai multi mesageri. Repetitia, mama invatarii!Momentul potrivit nu e cand credem noi.

    Multumesc pentru gandul bun.E drept ca trec printr-o perioada dificila dar stiu ca Domnul ma tine de mana si ma intareste.

    Sa nu ne facem griji si sa fim mereu cu EL.Amin.

    RăspundețiȘtergere