Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 2 martie 2010

« Întru răbdarea voastră veţi mântui sufletele voastre »


« niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale,
ci să rămână echipat cu ele ziua şi noaptea.
 El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul
 şi care trebuie să fie gata totdeauna de luptă »


« La Sfântul Botez ne naştem pentru o nouă viaţă, devenim făptură nouă, zidită întru Hristos Iisus pentru fapte bune ca întru ele să umblăm , aşa încât cel născut în acest chip de la Dumnezeu, păcat nu face atâta vreme cât rămâne în rânduiala sa şi lucrează după temeiurile naşterii celei noi. Ieşind din această rânduială, cădem din nou şi iarăşi păcătuim.
Dar iată, aducem pocăinţă, ne spovedim, ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine şi iarăşi suntem primiţi în rânduiala dintâi şi întâietăţile dintâi, dăruite celor ce primesc naşterea cea nouă în Sfântul Botez. Ar fi de aşteptat acum să ni se potrivească spusa apostolească :
« Cel născut de la Dumnezeu păcat nu face. »
Şi totuşi, iată că atât în noi înşine cât şi în ceilalţi vedem împărăţind păcatul până şi în aceste zile sfinţitoare, chiar şi după pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşire şi după făgăduinţele stricte pe care le-am făcut. Şi atunci, făgăduinţa lui Dumnezeu nu mai este nestrămutată sau harul lui Dumnezeu nu mai are cumva putere ? Nu. Câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu toate întru El sunt aşa şi toate întru El sunt « Amin. » Şi cel în care este harul toate le poate întru Domnul Care îl întăreşte.
Pricina acestui fapt întristător nu este în afara noastră, ci în noi înşine, în aceea că nu întrebuinţăm, în ceea ce ne priveşte, sforţările la care suntem îndatoraţi şi nu ne folosim aşa cum trebuie de mijloacele arătate nouă. Oare doctorul este vinovat de nereuşita tratamentului atunci când bolnavul nu ascultă de indicaţiile lui şi nu ia doctoriile prescrise ?
« Domnul a făgăduit să ne dea puteri şi ni le dă. Din partea noastră însă trebuie să  fie împotrivire faţă de păcat şi luptă cu el. Cel care nu se luptă cu păcatul , acela nu-l învinge. Cel care nu-l învinge, cade şi rămâne în păcat, dimpotrivă, pentru cel ce se împotriveşte păcatului este întotdeauna gata ajutor haric, din care fiind întărit, el poate, chiar dacă nu fără greutate, însă întotdeauna, să se abată de la rău şi să faca binele. Asadar lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul.
Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge : şi nu va fi păcat în tine. Dacă şi ceilalti vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii. Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu alt prilej panoplia creştină  şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea.   Aduceţi-vă aminte care sunt armele din această panoplie : POSTUL, ÎNSINGURAREA, PRIVEGHEREA, PAZA SIMŢURILOR, METANIILE, MERSUL LA BISERICĂ, CITIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU ŞI A SCRIERILOR PĂRINTEŞTI, ASCULTAREA ÎN TOATE PRIVINŢELE, LUAREA AMINTE TREZVITOARE LA SINE, RUGĂCIUNEA, CREDINŢA. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei. Puteţi fi siguri că toate sunt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului. Să presupunem însă că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme. Cu asta, însă, a făcut tot ? Nu. Mai rămâne să şi lucreze cu ele. Şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poarta lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale, care sunt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă. Nici nu vă gândiţi să porniţi război împotriva întregii oşti a patimilor ! Ci înarmaţi-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia ? Luptaţi-vă cu trufia ! Vă luptă mânia ? Luptaţi-vă cu mânia ! Vă biruie invidia ? Luptaţi-vă cu invidia ! Luptaţi-vă cu vrăjmaşul care vă stă în faţă ! Asupra acestuia îndreptaţi-vă toate forţele armate şi toată luarea aminte. Vrăjmaşul ne întinde curse, abătându-ne forţele în altă parte decât aceea din care vine primejdia. Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui.
În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi, iar în lupta duhovnicească atât vrăjmaşul, cât şi noi suntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească ce trebuie să fie satisfăcută, în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine, ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca să o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.
In al treilea rând, după ce aţi deosebit de voi înşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, începeţi să luptaţi împotriva ei, folosind armă după armă până ce va fugi şi se va ascunde de noi sau până ce sufletul va dobândi odihnă. Postiţi, citiţi, rugaţi-vă, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhovnicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă, într-un cuvânt, întrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l învinge pe vrăjmaş. Uneori patima se ascunde repede, alteori se ascunde vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie în nevoinţele luptei până ce nu va rămâne nici urmă de vrăjmaş pe pământul sufletului nostru.
În al patrulea rând, vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă. Sufletul a dobândit odihnă : niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu ! Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavând putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre, însă de îndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi începe să lupte.
Aţi învins patima numai cu un prilej, însă ea va afla mii de alte prilejuri şi iarăşi va începe să lupte şi să provoace la luptă. Pe lânga asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în faţă alta, şi arena noastră niciodată nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie crestinul să lase armele sale, ci să rămână echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie gata totdeauna de luptă. Aici este răbdarea de care vorbeşte Apocalipsa.
 « Întru răbdarea voastră veţi mântui sufletele voastre », cum spune Domnul în Evanghelia după Luca, « Fiindcă numai cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui », cum citim în Evanghelia după Marcu.
 Iată întreg programul luptei (cu patima):
 După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, întrebuintându-le una după alta până ce o vei goni! Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptând  năvălirea aceleeaşi patime sau a alteia. Şi atunci când năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima. Şi tot aşa, în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.
       Dar când se va sfârşi asta? În fapt, fiecare va vedea singur când va veni sfârşitul bătăliei.  Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atât: Cu cât se va lupta cineva mai cu bărbăţie, fără a se supune nici unei înrâuriri păcătoase, cu atât mai repede vor începe patimile să slăbească! Şi pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea şi liniştea vor începe să se sălăşluiască în suflet.”
Şi este nădejde că sufletul va ajunge în cele din urmă într-o stare de pace în care, ca-n linistea de la miezul nopţii, va împărăţi o tăcere adâncă, semn că toţi vrăjmaşii au fost goniţi departe sau răpuşi. Atunci sufletul va prăznui lăuntric Sabat neîncetat strigând : « Am trecut prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă ». Milostivul nostru Domn, călăuzitorul nostru, să vă dea vouă tuturor celor care vă osteniţi în luptă să ajungeţi la această mare fericire. Amin. »


Predica audio la :

luni, 1 martie 2010

Cuvinte fără acoperire


Câţi  dintre noi suntem atenţi la substratul cuvintelor folosite ? Câte dintre cele pe care le rostim sau le scriem mai au vreo rezonanţă în inima noastră ? Câte nu sunt decât produsul raţiunii desprinse de inimă, sau – mai grav- al obişnuinţei care şi-a tăiat demult orice legătură atât cu mintea, cât şi cu inima ?
Mesajul transmis verbal  este ce cele mai multe ori tributar regulilor societăţii, normelor etichetei, uzanţelor, formalismului, sau cine ştie căror altor factori de anihilare a energiei care ar trebui să emane din fiecare cuvânt al nostru, dimpreună cu sensul lui viu.
Concordanţa dintre ceea ce spunem sau scriem şi ceea ce simţim lipseşte dureros şi uneori condamnabil din conversaţiile sau corespondenţa noastră. S-ar spune că nu vorbim serios. Nici măcar nu se mai poate afirma că vorbim, mai degrabă emitem secvenţe sonore menite să umple spaţiile goale dintre sufletele noastre. Nu  doar că ele ar fi vidate cu adevărat, dar aşa le percepem noi. Aerul este plin de harul Duhului Sfânt. Prin acest aer binecuvântat de Domnul să poarte substanţa vieţii noastre duhovniceşti împărtăşite aproapelui, circulă de cele mai multe ori rotocoale de fum verbal.
Nu ne dăm seama cât abuzăm de cuvinte, cât pângărim văzduhul lumii cu astfel de emanaţii. Nici măcar nu mă refer la putrezirea cuvântului în vulgarităţi şi înjurături barbare, în obscenităţi, doar la uscăciunea cuvântului care nu se naşte din inimă. Cuvintele noastre nu au acoperire în aurul sufletesc, nicidecum în duhul înţelepciunii. Cât de săraci am devenit, în ciuda exploziei de cuvinte şi de bune intenţii !
Cuvântul rugăciunii, al laudei sau al sincerei pocăinţe, traficat de noi, se iroseşte şi « se demonetizează », cum se spune în limbaj curent. Că până şi cuvintele  ni le raportăm la valori monetare.
Este primăvară. Parfumul de frezii s-a răspândit  în atmosferă, atât de puternic încât am auzit de la elevă mustrată uşor pentru neatenţie o descumpănitoare exclamaţie, însoţită de o privire rugătoare, implorând înţelegere şi iertare :
«  - Miroase a frezii, Doamna ! »
Nu ştiu de ce m-a dezarmat inocenţa acestei exclamaţii şi nu-mi dau seama de ce acum am asociat involuntat cele două  mici evenimente : descoperirea inconştienţei cu care aruncăm în atmosferă cuvintele noastre goale de orice emoţie sau sens şi afirmarea timidă a cuvintelor care spun adevărul, chiar aşa aparent lipsit de importanţă cum este cel de mai sus.
 Pe doi martie 1905 s-a născut Poetul Radu Gyr(majuscula este voită şi dorită). N-am întâlnit – în afara Sfintei Scripturi şi a lucrărilor Sfinţilor Părinţi - alte cuvinte care să poarte o sarcină mai mare de adevăr sufletesc şi ajutor duhovnicesc  decât acestea învăţate « pe de rostul inimii » în adâncul suferinţei răstignirii lor în temniţe.
Iată ce se poate face din cuvânt, insuflându-i viaţă cât veacul !  Să ne împărtăşim puţin din cuvântul său îndurerat :

Doamne, fă din umilinţă
pod de aur, pod înalt.
Şi din lacrimă, velinţă,
ca pe-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri facă-se si vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte;
din căderi, urcuş alpin.

Din otrava pusă'n cană,
fă miresme ce nu pier.
Şi din fiecare rană,
o cădelniţă spre cer.

Şi din orisice dezastru
sau crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lastun albastru
şi dă zâmbet înţelept.
(Radu Gyr – Metanie)
Revenind – în sens propriu – din înaltul cerului, unde am pierdut noi, ne-poeţii, dulceaţa de migdale a cuvântului ? Unde s-a risipit buna mireasmă de tămâie a rugăciunii noastre ? Pe unde călătoreşte mintea noastră şi unde zace inima noastră când, rostind un cuvânt aproapelui sau vorbindu-i Stăpânului, ne trezim că nu eram de faţă ? Absenţi de la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu noi înşine prin întâlnirea cu celălalt ! Doamne, nu ne pedepsi pe noi pentru uciderea cuvintelor ! Irozi orbiţi în faţa unor prunci neputincioşi să ne mai mişte împietritele inimi şi să ne dezgheţe congelatele minţi !
Doamne, ajută-ne să ne măsurăm cu grijă cuvintele şi să nu le rostim decât pe cele care au acoperire !

Remember
"un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura
în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi
în acel cuvânt."

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim. Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.
            Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.
            Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.
            De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?
            A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.
            Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.
            Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
            Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.
De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic. Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.
            Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.
            Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.
            Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.
            Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor...”
Postat de Bastovoi at 00:22  - 23 dec. 2006

Imagini :

duminică, 28 februarie 2010

O, minune !...



Trecerea la Domnul a unui mărturisitor : Părintele Marcu de la Sihăstria – 28 februarie 1999
« ...având omul mintea, inima şi toată fiinţa sa curăţite şi sfinţite, fiind cu totul nevinovat, atunci Dumnezeu va binevoi şi va primi aceste jertfe aduse cu dreptate Lui ca pe nişte viţei nevinovaţi şi curaţi ai Legii Vechi »(Din Însemnări)

« În ziua de 28 februarie 1999, m-am dus de dimineaţă la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea când se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfânta Liturghie, l-am văzut pe eclesiarhul mănăstirii că umblă la chivotul  de pe Sfânta Masă şi  pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi [...] când l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dă duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cât am putut de repede.”

“Vorbea încet, rar, încât abia îl puteai auzi. Iar când a intrat părintele ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească, mi-a spus rar: “Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrânul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut iarăşi intra în chilia sa. Se întâmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gând amuţea. Am stat o clipă cu părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezând că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi  şi fraţi au plecat la biserică, m-am gândit să mă duc şi eu, lăsându-l acolo doar pe ucenicul său.”

“...în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de acum al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie , care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cât am putut de repede şi am ajuns la mica chilie. Abia cât am putut să-i sărut mâna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit niciun cuvânt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atât a fost.”

“Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atât de cocoşat  că niciodată nu se mai îndreptase de spate în  ultimii 30 de ani.
Dar luându-l în braţe şi întâlzindu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormântare(cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune ! am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet.
Apoi l-am putut lua şi  pune în sicriu şi  pe năsălie. De acolo a fost dus  în biserica mare a Sihăstriei. »

« Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă câţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormântare în Paraclisul de iarnă al Sihăstriei[...]. Cel din mijlocul nostru, căruia îi săvârşeam taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele  antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea  atâtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. »
Din volumul « Mărtrisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria », Petru Vodă, Ediţie  alcătuită de Monahul Filotheu Bălan


 ***

« Ce este umilinţa ?
Umilinţa este conştientizarea neputinţelor omeneşti. Lacrimile care răsar din ea aduc după ele Mângâierea Duhului Sfânt.
Ce este pocăinţa ?
Pocăinţa este conştientizarea păcătoşeniei. Lacrimile ce răsar din pocăinţă curăţă sufletul de păcate şi de patimi. »
***
« Împărate Ceresc, Mângâietorule... »
« ...mângâierea trupească este deşartă şi nu foloseşte sufletului, iar sufletul nu poate fi mângâiat decât de Făcătorul său, aşa cum copiii nu pot fi mângâiaţi cu adevărat şi nu simt mângâierea decât dacă vine de la părinţii lor. Sufletul nu poate să se mângâie decât în Duhul Sfânt ; orice altă mângâiere este amăgire şi deşertăciune. »
Despre Părintele Marcu – articole on line:
 ***

sâmbătă, 27 februarie 2010

Sfântul Grigorie Palama a trăit această isihie ortodoxă.


“Bucuria mea, rogu-te, agoniseşte duh de pace şi atunci o mie de suflete se vor mântui în jurul tău. »
”(Sf. Serafim de Sarov)

"Sfântul Grigorie a fost un aghiorit. El a trăit în Sfântul Munte şi i-a cunoscut întreaga viaţă  şi trăire. El reprezintă un exemplu viu al  vieţii  existente pe atunci în Sfântul Munte. Citind întreaga operă a Sf. Grigorie putem observa acel duh aghioritic  care se înalţă din ea precum tămâia binemirositoare[...]Dacă l-am aprecia pe acest Sfânt Părinte  dincolo de tradiţia isihasta a Sfântului Munte, nu l-am putea interpreta corect."

Isihia ortodoxă
“Arsenie, taci, fugi, linişteşte-te!”
Făcând afirmaţia că Sfântul Grigorie este unul dintre cei ce exprimă desăvârşit viaţa isihastă a Sfântului Munte, trebuie, mai întâi să examinăm ce este isihia după învăţăturile ortodoxe.
Isihia, tăcerea, liniştea sunt  lucrurie senţiale pentru curăţirea şi desăvârşirea omului, ceea ce înseamnă, de fapt, mântuirea sa. Sfântul Grigorie Teologul afirmă  în mod epigramatic:
“Trebuie să te afli în deplină linişte pentru a putea vorbi în pace cu Domnul şi să-ţi îndepărtezi mintea de a celor ce umblă în greşelile lor”.
Prin intermediul isihiei omul îşi curăţeşte inima şi mintea de patimi şi astfel ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi unirea cu Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu, deoarece înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, reprezintă, în acelaşi timp, mântuirea omului.
Isihie nu înseamnă nimic altceva decât « a-ţi îndepărta inima de la  întâlnirea, vorbirea şi satisfacerea  dorinţelor celorlalţi oameni, precum şi împlinirea celorlalte activităţi »(Varsanufie şi Ioan, Întrebarea 314)
Când omul îşi eliberează inima de gânduri şi de patimi, când toate energiile sufletului său sunt transfigurate şi îndepărtate de la cele pământeşti şi se îndreaptă către Dumnezeu, atunci el devine un isihast ortodox.
Sfântul Ioan Scărarul scrie că liniştea sufletului este « adevărata cunoaştere  a propriilor gânduri şi aceasta este o minte invulnerabilă ». De aceea, isihia este o stare lăuntrică ; ea este « locaş întru Domnul ».
Desigur, Sfinţii Părinţi fac distincţia între liniştea dinafară şi cea lăuntrică.
Liniştea din afară este eliberarea simţurilor şi a trupului de imagini şi, în special,  de dependenţa de lume, în timp ce liniştea lăuntrică este eliberarea inimii de imagini, fantezii şi griji.
Isihia trupului este în mod obişnuit atitudinea isihastă de rugăciune neîncetată, precum şi încercarea persoanei de a  limita pe cât posibil  reprezentările exterioare, imaginile pe care simţurile noastre le primesc şi le oferă sufletului.
Isihia sufletului reprezintă starea în care  mintea este capabilă să respingă orice ispite de răpire înafară.
În acest fel, mintea omului scapă de lumea exterioară şi intră în inimă, de fapt în adevăratul ei loc de origine. În acest mod, omul capătă pacea inimii şi acolo Dumnezeu Însuşi se revelează omului.
[...] Sfântul Grigorie Palama a trăit această isihie ortodoxă.
Mai întâi a căutat un loc retras şi s-a rugat Domnului  zi şi noapte. Apoi a ajuns la isihia lăuntrică. Trăind în cadrul acestei atmosfere duhovniceşti isihaste, el a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, în perioada când şi-a făcut apariţia erezia care cauta să zdruncine trăsăturile fundamentale ale învăţăturilor Bisericii. Tocmai atunci, având experienţa acestui mod de viaţă, el l-a putut exprima perfect.
Doar în această lumină putem privi cu atenţie viaţa Sfântului Grigorie.
El nu a fost doar un învăţăcel al Sfinţilor Părinţi, ci a fost unul care a trăit aceeaşi viaţă, şi în acest fel s-a bucurat de aceleaşi învăţături ca şi aceştia.

(Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos – Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)


Despre "veselia cea din unimea minţii"


“Iată acum ce este bun ori ce este veselitor, fără numai a locui fraţii împreună?”(Psalmul 132, 1)

“....împreună-locuirea fraţilor este totodată şi lucru bun şi lucru veselitor, căci multe lucruri sunt bune, dar nu sunt şi veselitoare şi, dimportivă, multe lucruri  sunt veselitoare, dar nu sunt bune, adică priincioase şi folositoare sufletului. Iar împreuna-locuire după Hrisostom, şi unirea fraţilor au amândouă aceste bunătăţi, care unire dintre ele nu e prea lesne, ci e lucru greu.
Notă de subsol
Pentru aceasta a şi zis Hrisostom :
« Întru împreună-locuirea fraţilor  au urmat amândouă acestea, şi îndulcirea, şi pe cea mai bună ; că dragostea pe aceasta o are cel mai mult ; împreună cu folosul are şi lesnirea, şi cu dulceaţă cu adevărat o laudă pe aceasta de aici ; că nu a zis simplu locuire, nici adunarea împreună într-o casă, ci locuirea împreună, adică cu conglăsuire şi cu dragoste, că aceasta face pe cei mulţi să fie un suflet. »
Zice însă şi Teodorit :
« Prin înseşi lucrurile ne-am învăţat că nimic nu e mai vrednic de iubire decât  frăţeasca conglăsuire. »
[...] După Nichita din Catenă :
« David a zis  stihul acesta prevestind şi despre monahii cei ce trăiesc în împărtăşire, adică cei din chinovii, că cu binele adică arată viaţa priincioasă, iar cu bucuria arată veselia cea din unimea minţii ».
Iar cel nenumit zice :
« Iată, vor fi de o credinţă, după ce vor fi avut şi o îndemânatecă minte, atunci iată binele, iar când şi cu lucrurile se vor conglăsui, iată şi bucuria ; însă prin fraţi locuind împreună să înţelegi cele trei puteri ale sufletului(adică mintea, cuvântul/ raţiunea şi duhul), ori sufletul şi trupul. Deci când acestea se conglăsuiesc după cunoştinţa celor dumnezeieşti, atunci este binele, iar când şi după fapte bune, atunci e bucurie ».

Din Psaltirea în tâlcuiri Sfinţilor Părinţi, volumul II.

vineri, 26 februarie 2010

Sfântul Efrem Sirul - Despre ascultare


Fericit este cel ce a câştigat  şi a avut  ascultare adevărată şi nefăţarnică, pentru că unul ca acesta următor este al bunului nostru Dascăl, « Care ascultător s-a făcut până la moarte »(Filipeni 2, 8)
Deci, cu adevărat, cel ce are ascultare este fericit, că al Domnului următor fiind, împreună mostenitor cu Dânsul se face.
 Cel ce are ascultare, spre toţi cu dragoste se uneşte.
Cel ce are ascultare mare  avuţie a câştigat, mare bogăţie a dobândit ! Ascultătorul este bineplăcut tuturor, de toţi este lăudat, de toţi este slăvit.
Ascultătorul repede se înalţă şi  tot astfel va fi în  sporire.
Ascultătorul  se supune şi nu grăieşte împotrivă, i se porunceşte şi nu se răzvrateşte, este mustrat şi nu se mânie, spre tot lucrul bun este gata.
De iuţime nu este prins uşor ; dacă va auzi certare nu se tulbură şi, fiind ocărât, nu se aprinde, în scârbe se bucură, în necazuri mulţumeşte, din loc în loc nu se mută şi din mănăstire în mănăstire nu umblă.
Sfătuit fiind, nu se înfricoşează ; în care loc este pus, rabdă şi de trândăvie nu se ţine.
Pe părinte nu-l defaimă şi pe frate nu-l nedreptăţeşte ; afară de mănăstire nu se abate, de odihnă nu se bucură, cu locurile nu se îndulceşte şi de măriri nu se veseleşte, ci, după Sfântul Apostol, în care loc este chemat, în acela şi rămâne.
Deci, multe sunt cu adevărat roadele ascultării ; pentru aceea, fericit este cel ce  a câştigat-o pe dânsa. 
Sfântul Efrem Sirul ~Cuvinte şi învăţături~ volumul I
Citit la M-rea Turnu, joi noaptea.

joi, 25 februarie 2010

Adevărul care doare...


Pe marginea unui articol publict  la adresa:
Magistral articolul, mi-a tăiat răsuflarea !  Dureros de convingător, sinistru de adevărat!. Oare niciodată nu se va face dreptate mişcării legionare ? Câtă vreme vor mai circula numai mituri şi minciuni prefabricate la adresa ei ? Vă mărturisesc adânc jenată că, deşi am citit foarte mult despre legionari, despre sfinţii pe care i-a dat acestui neam, despre martiriu şi onoare, tot mai simt o strângere de inimă când se abordează subiectul. Ceva din mine, manipulat de educaţia  comunistă  la care am fost supusă, tresare şi  se teme să recunoască făţiş ceea ce vede cu ochii larg deschişi : cei mai valoroşi oameni ai epocii aceleia au fost legionari sau simpatizanţi legionari.  Mi-am format convingerea după îndelungata meditaţie şi studiind materiale din toate sferele: a fi fost legionar în România secolului trecut este tot ce se putea mai bun şi mai tragic. Nu doctrinar, cât uman. Mă uit la oameni şi nu pot să nu-i admir, să nu le râvnesc virtuţile lor şi duhul lor de jertfă. Mă uit la fetele şi femeile care au făcut parte din mişcarea incriminată obsedant şi mânjită cu tot noroiul răutăţii omeneşti şi simt că am atâtea de învăţat din lacrimile şi sangele în care şi-au scăldat tinereţea, din demnitatea şi nobleţea cu care îşi trăiesc acum bătrâneţea. Mă uit la Noii Martiri şi Mărturisitori, îmi amintesc de Valeriu, de Costache Oprisan, de Părintele Gherasim, de Gheorghe Jimboiu, nume pe care, de altfel, nu le uit aproape niciodată, şi mă înclin în faţa lor cu toată conştiinţa puţinătăţii mele şi a sfinţeniei lor.

***
Avem nevoie de adevăr, avem nevoie ca de un stâlp de susţinere. Atâta minciune oarbă ne întunecă mintea şi inima. Nu putem respira fără să spunem lucrurilor importante pe nume, ne sufocăm când tolerăm înşelătoria.  Adevărul tebuie afirmat fără patimă, dar cu toată convingerea şi fără încetare. Este tot o formă de mărturisire, mai blândă, care nu solicită nici suferinţă, nici jertfe de sânge, doar onestitate. Doamne, dă-ne puterea să stăm în adevăr : adevărul de credinţă – Hristos Mântuitorul  şi adevărul neamului – creştinii mărturisitori. Cine nu iubeşte adevărul, cum Îl poate iubi pe Domnul, Adevărul întrupat ?



De văzut :
http://www.youtube.com/watch?v=jOr2F8NqLIY&feature=email
Parintele Justin Parvu
Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.
Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.
Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ‘30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.
Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.
Parintele Arsenie Papacioc
Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.
Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.
Parintele Ilarion Felea
Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:
1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.
Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:
Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.
extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu