Preţul timpului

“Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent

ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui

 să exprime  toată dragostea şi grija ce o avem  pentru celălalt !

Am trăi cu o intensitate şi profunzime

pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată.”

 Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza  că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi cea din urmă, că acest moment ne este dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi ultimele, şi că ele ar tebui să exprime toată frumuseţea, înţelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am  dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime  toată dragostea şi grija ce o avem  pentru celălalt ! Am trăi cu o intensitate şi profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de  ceea ce reprezintă momentul  prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului.

În jurnalul său, Dostoievski ne spune ce i s-a întâmplat când a fost condamnat la moarte. Aflându-se în aşteptarea momentului execuţiei  prin spânzurătoare, stătea şi privea lumea din jurul  lui. Cât de strălucitoare era lumina şi cât de minunat  era aerul pe care  îl respira, cât de frumoasă era lumea din jurul  lui, cât de preţioasă fiecare clipă a vieţii, acum când încă mai era în viaţă, dar se afla în prag de moarte. « O, spuse el în acel moment, dacă mi s-ar dărui viaţa, nici o clipă n-aş irosi-o în zadar. » I se dăruise viaţa şi atât de mult risipise din ea. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine !

Dacă am şti că persoana căreia îi vorbim  ar putea muri dintr-o clipă în alta şi că sunetul vocii noastre, conţinutul cuvintelor, gestul pe care îl facem, modul în care ne adresăm, intenţiile noastre ar putea fi ultimele lucruri percepute de ea şi pe care le-ar lua cu ea în veşnicie, cât de atenţi, de grijulii, de iubitori am fi, cu adevărat. Căci experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice.

Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să  fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea  morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic ! Aceia dintre noi care au avut ocazia să petreacă o vreme lângă un muribund – adică lângă o persoană conştientă de apropierea morţii, în timp ce şi noi înşine eram conştienţi de aceasta -  trebuie să fi înţeles ce înseamnă prezenţa morţii când e vorba de o relaţie umană. Înseamnă că fiecare cuvânt trebuie să conţină toată preţuirea, toată frumuseţea, armonia şi dragostea care se aflau poate în stare de dormitare în această relaţie. Înseamnă că nimic nu este mic sau neînsemnat, deoarece totul, oricât de mărunt ar părea, poate fi o expresie a iubirii sau o negare a ei. »

Mitropolitul Antonie  al Surojului – Viaţa, boala şi moartea – Editura Sfântul Siluan, 2010-06-03 Traducere din engleză şi franceză : Monahia Anastasia Igiroşanu(Slatina – Nera)

Imaginea : http://www.synaxis.ro/2010/05/viata-boala-moartea-mitropolitul-antonie-al-surojului/

Sfinţii sunt oamenii care au răspuns la dragoste cu dragoste!

„...dacă o singură persoană de pe pământ s-ar fi rătăcit,

ar fi  căzut de la Dumnezeu,

 Hristos ar fi venit s-o salveze cu preţul vieţii Lui.”

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Maica Domnului şi Sfinţii a căror memorie o cinstim azi, aceia care ne sunt cunoscuţi  pentru că ei s-au descoperit şi au fost înţeleşi şi  recunoscuţi ori de către contemporani, ori de către urmaşi, după ani sau chiar secole, toti sfinţii sunt răspunsurile omenirii la dragostea lui Dumnezeu. Iar acest răspuns este dat de ei nu doar în nume propriu, ci  în numele întregii creaţii şi , de asemenea, în numele nostru, deoarece fiecare dintre noi are privilegiul de a purta numele unuia dintre aceşti sfinţi, numele noastre creştineşti.

Iar Sfinţii ale căror nume le purtăm stau dinaintea lui Dumnezeu şi se roagă ca numele lor să nu fie făcute de ruşine în ochii Domnului.  Sfinţii lui Dumnezeu îmbrăţişează întreaga creaţie cu dragostea lor, cu mijlocirile lor pentru lume, cu rugăciunile lor, cu prezenţa lor reală şi continuă.  Ce minunat lucru este că aparţinem acestei familii vaste de  bărbaţi, de femei şi de copii care au înţeles ce a urmărit Domnul  când a venit pe pământ şi a trăit, a învăţat şi a murit pentru noi! Ei I-au răspuns cu însăşi inima lor, L-au înţeles cu mintea lor şi I-au primit mesajul cu întreaga lor determinare de a depăşi în ei înşişi ceea ce a fost cauza Răstignirii; deoarece, dacă o singură persoană de pe pământ s-ar fi rătăcit, ar fi  căzut de la Dumnezeu, Hristos ar fi venit s-o salveze cu preţul vieţii Lui. Aceasta a fost chiar mărturisirea Lui către un sfânt   al veacurilor primare  care se rugase ca păcătoşii să fie distruşi; atunci Hristos i-a apărut şi i-a spus: „Niciodată să nu te rogi astfel! Dacă ar fi fost un singur păcătos, aş fi murit pentru el.”

Sfinţii  sunt oamenii care au răspuns la dragoste cu dragoste, oameni care au înţeles că dacă cineva poate muri pentru ei, singurul lor răspuns   de recunoştinţă adâncă este ca ei să devină astfel încât El să nu fi murit în zadar. Să ne luăm crucea exact aceasta înseamnă:  să ne întoarcem de la toate acele lucruri care înseamnă crucificarea şi  moartea lui Hristos, de la toate acele lucruri care  L-au înconjurat pe Hristos cu ură şi neînţelegere.  Toţi suntem liberi să facem asta, mai mult decât erau cei care au trăit pe vremea Lui; dar în zilele noastre, după două mii de ani, când putem citi Sfintele Evanghelii şi vedem înălţându-se din relatările lor  statura, Persoana  lui Hristos, când avem milioane de martori care ne spun că El cu adevărat şi-a dat viaţa pentru noi şi că unicul răspuns pe care noi îl putem oferi este să ne dăm vieţile unii pentru alţii în numele Lui – de ce nu răspundem?

Să luăm astăzi o nouă hotărâre: să ascultăm în modul în care ei au ascultat, cu toată inima lor, cu toată mintea lor, cu întreaga lor voinţă, cu întregul sine ca să vedem ce s-a întâmplat, să auzim ce-a spus El şi să-I răspundem prin recunoştinţă şi hotărâre. Şi apoi, dacă îi oferim acestea puţine lui Dumnezeu – recunoştinţa şi voinţa noastră –, forţa, tăria de a creşte până la statura pe care Dumnezeu a vrut-o pentru noi, a visat-o pentru noi – puterea ne-o va da El, aşa cum a spus: puterea Mea se arată în slăbiciune, acolo prisoseşte harul. Iar Sf. Ap. Pavel, care ştia acestea, adaugă, în alt loc: Toate ne sunt cu putinţă întru Hristos, Care ne întăreşte...

Să punem început bun, astfel încât Sfinţii al căror nume îl purtăm să se bucure întru noi, încât Maica  Domnului Care şi-a dat Fiul la moarte ca noi să  răspundem conform aşteptărilor, ca noi să înţelegem, ca noi să fim salvaţi, să se bucure, astfel încât Hristos să vadă că nu în zadar a trăit, a propovăduit şi  a murit.  Să fim slava Lui, o lumină;  s-ar putea să fim o lumină mică, doar o lumânărică, dar s-ar putea să fim şi o lumină strălucitoare ca unul dintre marii Sfinţi – dar haideţi să fim lumina care luminează lumea şi o face mai puţin întunecată! Să fim bucurie, ca şi ceilalţi să înveţe să se bucure în Domnul. Amin.(1989)

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_120.htm

Icoana: http://www.fotografiiromania.ro/icoana-hramului-biserica-duminica-tuturor-sfintilor-ramnicu-valcea/

Foto : http://cathisma.wordpress.com/

Martirii din Atchara – 29 mai

 Atchara a fost o fortăreaţă creştină încă din timpurile apostolice. Prin această regiune Sfântul Apostol Andrei a intrat în Georgia, predicând Evanghelia lui Hristos pentru prima oară pe pământul ivir. Aici, în satul Gonio, sunt îngropatele sfintele moaşte ale Apostolului Matei. Încă din secolul al XVI-lea Atchara a fost constant atacată de către turci. Obţinând o victorie în  Războiul Otoman – Persian , turcii au dobândit o mare parte din  sudul şi vestul Georgiei :

Samtskhe, Atchara şi Chaneti au fost decklarate provincii turceşti. Invadatorii ştiau însă bine că, dacă voiau să le cucerească pe deplin, trebuiau să stârpească creştinismul. Astfel au instituit o campanie sistematică de convertire forţată la Islam. Când au dat greş în atingerea acestui scop prin mită sau înşelăciune, ei au recurs la violenţă. În lucrarea sa « Islamizarea Georgiei sau răspândirea islamismului în  vestul Georgiei în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea »,  învăţatul Zakaria Chichinadze( la începutul sec. al XX-lea) spune din nou povestea pe care a auzit-o de la un bătrân din Atchara : « În Atchara, implantarea islamismului a întampinat o puternică rezistenţă. Mulţi dintre bătrâni şi majoritatea femeilor şi-au apărat ferm credinţa creştină şi chiar i-au înfruntat pe mulahii turci...Numărul acestor bărbaţi în vârstă din Atchara era mare. În cele din urmă s-a dat ordinul să fie arestaţi toţi disidenţii, convertiţi cu forţa la Islam şi executaţi dacă opun rezistenţă. În scurt timp, toţi bătrânii din Atchara au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoare. Apoi au fost conduşi la Râul Atcharistsqali, pe un pod din secolul al XII-lea cunoscut drept “Podul Reginei Tamar”. Pe acel pod otomanii au înălţat o ghilotină. Ei au tăiat capetele  bătrânilor, au trimis vârfurile limbilor acestora paşei şi le-au aruncat trupurile în râu. Acestea s-au întâmplat cu 100 de ani în urmă, în 1790.”

Ghilotine s-au instalat în satele Atcharistsqali, Keda, Chakvi, Khulo, Machakhela şi  Gonio. Documentele păstrate în  colecţiile de manuscrise ale Muzeului Akhaltsikhe descriu cu detalii de groază  martiriul  creştinilor din Atchara: “Limba omenească nu poate să descrie torturile  pe care georgienii le-au suferit în anii aceia pentru mărturisirea credinţei creştine. Fiind încă în viaţă, carnea le-a fost smulsă de pe trupuri, care le-au fost apoi ciopârţite ; au fost tăiaţi în bucăţi cu săbiile, le-au fost spintecate pântecele ; au fost arşi la focuri de tabără ; au fost străpunşi cu tije înroşite în foc, aruncaţi în căldări cu apă fiartă; li s-a turnat plumb înroşit pe gât şi au fost azvârliţi în gropi cu var  fierbinte...”  Biserica Apostolică a Georgiei a numărat printre sfinţii ei pe toţi sfinţii părinţi şi maici  din Atchara care şi-au jertfit viaţa pentru credinţa creştină. Sursa: http://molonlabe70.blogspot.com/2010/05/martyred-fathers-and-mothers-of-atchara.html

Iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...

Opinii ale unei cititoare de 15 ani despre noul roman scris de Părintele Savatie

„...cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...”

„Diavolul este politic corect” de Savatie Baştovoi trage un semnal de alarmă pentru oameni, creştini sau necreştini deopotrivă, în privinţa unui viitor  posibil al umanităţii, plecând de la semnele din Biblie. Acesta aduce în prim-plan consecinţele actelor unui guvern mondial şi efectele pe care acestea le au asupra societăţii.

Întâmplările sunt observate prin ochii unui bărbat de 40 de ani, pe nume Iacob Kohner. Acesta duce o existenţă aproape sedentară, navigând mai toată  ziua pe internet, vorbeşte pe chat cu diverşi necunoscuţi, îşi câştigă existenţa apărând ocazional  prin reclame şi mănâncă mâncare nesănătoasă. Aceasta este imaginea omului care şi-a pierdut pofta de a trăi şi care nu are  nici un ideal de viaţă. Iacob este o victimă a regimului, ca mulţi alţii.  Legea nr. 182/ 110, conform căreia toţi oamenii  trebuie să fie euthanasiaţi la împlinirea vârstei de 65 de ani, reprezintă o piatră pe inima lor, căci ştiu la ce vârstă vor muri, dar şi un motiv de indignare pentru mulţi, că nu le este permis să trăiască atât cât le-a dat Dumnezeu.

O altă lege face ca lucrurile să fie şi mai sumbre: castrarea celui de-al doilea născut – sau amenda de 100 000 de $ - promulgată special pentru  reducerea populaţiei şi pentru o mai bună manipulare de către guvern. Aceasta este una din cauzele principale  ale nefericirii lui Iacob. Fiind al doilea născut, nu-şi poate întemeia o familie şi cântăreşte 120 de Kg. , devenind o ruşine  pentru societatea în care trăia.

Aceasta este lumea în care trăieşte Iacob: crudă, ostilă, neagră, o lume în care puţini sunt fericiţi. Însă, din fericire pentru el, lucrurile nu continuă aşa. Influenţat de Biblia  primită ca moştenire de la mama sa şi de noul său prieten, Vik, Iacob începe să-şi schimbe viaţa. De acum, el începe să realizeze ceea ce este adevărat  şi nu fals, bun şi nu diabolic, fericirea, şi nu nefericirea, şi să trăiască în slujba lui Dumnezeu. Însă cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol, aşa cum reiese din dialogul cu Preasfinţitul părinte:

 - Ce înseamnă să iubeşti?

 - Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

 - Şi să lupţi?

 - Şi să lupţi.”

Iulia N., Colegiul Naţional I. L. Caragiale, Ploieşti

( eseul este redactat în aproximativ 40 de minute, ca lucrare de control cu subiect special pentru prima cititoare a cărţii în întregime).

Minunile Sfântul Ioan Rusul

Un cuplu de greci din Germania, căsătoriţi de zece ani, încercase de multe ori să aibă un copil, dar nu reuşise(nici chiar prin fertilizarea in vitro). Ei au auzit de Sfântul Ioan Rusul şi au venit la racla lui, rugându-l să-i ajute să aibă un copil. Femeia şi-a lăsat inelul de căsătorie la sfintele moaşte şi s-au întors în Germania. După câteva luni, au aflat că ea este însărcinată şi apoi a adus pe lume o fetiţă perfect sănătoasă, dar care avea o mică disabilitate la mână. După ce au botezat fetiţa, au dus-o să fie operată şi doctorii au descoperit cu uimire că în palma copilei era inelul de căsătorie pe care mama îl lăsase Sfântului Ioan Rusul.

***

Un autocar  se îndrepta către Sfântul Ioan Rusul, în Evia, în cadrul unui pelerinaj. O femeie din grup avea groaznice dureri de spate şi plănuia să  se încingă cu centura făcătoare de minuni a Sfântului. Totuşi, nu era mulţumită numai cu atât. Se gândea să-şi însuişească în taină centura şi să o poarte tot timpul. Deci a mers şi s-a încins cu centura, şi-a pus pe cap căciula Sfântului şi apoi a ascuns centura sub bluză. Au urcat în autocar să plece. Dar autocarul nu pornea.  Părea că suferise avarii de neexplicat. Şoferul a oprit motorul şi a coborât să vadă ce are, dar totul părea în ordine. Totuşi, autocarul nu se mişca de pe loc.  După ceva timp, toţi şi-au pierdut răbdarea.

Şoferul le-a zis atunci: „Hei, a luat vreunul din voi ceva şi nu a plătit?”

Femeia care purta centura Sfântului a fost izbită de aceste cuvinte, şi-a ridicat bluza şi a mărturisit că ea a luat centura. I-au poruncit atunci să o ducă înapoi de unde a luat-o imediat şi autocarul a pornit.

***

Sursa:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/05/selected-miracles-and-hymns-of-st-john.html

Alte minuni:

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/05/certarea-sfantului-ioan.html

Mângâierea adevărată

"Sufletul poate să se bucure de sărbătoare şi poate să se mâhnească ; poate să se mâhnească oarecum fără să-şi dea seama, poate să se mâhnească fiindcă nu primeşte mângâierile dorite(ai merge acolo unde te trage inima, însă nu se poate, iar câteodată este atât de trist, nici nu ai unde să mergi), poate să se mâhnească şi de la faptul că ciorba nu este gustoasă etc. Cine caută astfel de mângâieri, despre care am pomenit mai sus, acela se abate de la mângâierile cele adevărate şi nu le va primi niciodată, pentru că nu le caută acolo unde trebuie şi nu caută  ceea ce trebuie. Ceea ce caută nu-i va umple golul sufletesc niciodată. Deci, pentru a ne bucura de praznic, trebuie să ştim cum să ne pregătim sufletul pentru a primi harul lui Dumnezeu, care se împarte celor vrednici de praznice şi care este mângâierea adevărată a  sufletului.  Cum să ne pregătim sufletele pentru aceasta ?  Trebuie să ne lepădăm de mângâierile pământeşti, să lucrăm asupra inimii, să ne tăiem dorinţa de aceste mângâieri, să tindem către Dumnezeu, în El singur să căutăm mângâieri, pe El singur să Îl dorim. Un astfel de suflet, care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, negreşit va simţi în sine harul Lui şi se va veseli întru Domnul în ziua praznicului. Vă voi da un exemplu : acelea din voi care vin la mine cu dorinţa nefăţarnică de  folos sufletesc, căutând anume hrană sufletească, aceea o şi capătă ; ele primesc atât de mult cuvântul meu, încât ele dintr-o dată le vindecă, le întăreşte, le însufleţeşte ; chiar eu simt o putere care trece în cel ce mă ascultă. Cele care nu caută mântuirea sufletului, ci protecţia mea, scăparea de ascultare şi celelalte de acelaşi fel, acelea nu se însufleţesc de la cuvântul meu, ci dimpotrivă, capătă o greutate în suflet, pentru că acest suflet nu caută ce trebuie, ce i se dă. Dacă până şi cuvântul meu este atât de puternic în inimile credincioşilor, atunci cât de puternic şi lucrător trebuie să fie harul revărsat de Dumnezeu în inimile ce-L caută !  Cum deci să nu mângâie şi să nu înveselească sufletul care a respins toate mângâierile pământeşti şi care tinde numai către El !... 

Arsenie cel Mare petrecea praznicele astfel : încă din ajun, aşezandu-se în genunchi la asfinţitul soarelui şi înălţând mâinile spre cer, stătea aşa până la asfinţitul soarelui ; uita că trebuie să mănânce sau să se odihnească de praznic – atât de mare har avea ; dar aceasta este o pildă prea înaltă pentru noi. Iată însă alta care ni se potriveşte mai bine : aceştia sunt păstorii  din Betleem. Ei s-au învrednicit să vadă îngerul care le-a vestit Naşterea Domnului pentru că erau treji, îşi păzeau turmele ; să fim, deci, şi noi asemenea lor, treji, să ducem ce este al nostru şi Dumnezeu nu va înceta să ne mângâie, iar inimile noastre se vor bucura de bucurie adevărată. »

Maica Arsenia – Calea spre vindecarea inimii

Duhul Sfânt - bucuria veşniciei care ne bate la uşă

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Astăzi prăznuim pe Sfântul Duh. Ce ştim noi despre El ? Am auzit cuvinte minunate,  de rugăciune, despre El ieri, în Duminica Sfintei Treimi, dar să ne gândim la  numele ce I se dă în Sfintele Evanghelii, « Mângâietorul »[...]. El este cu adevărat Mângâietorul, Cel Care ne consolează de despărţirea de Hristos,  Care ne consolează  ca pe nişte orfani ce suntem, tânjind să fim cu  Hristos  Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, şi Care ştie că, atâta timp cât suntem în trup – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel - suntem despărţiţi de El.  Dar pentru ca El să fie cu adevărat Mângâietorul, consolarea noastră, trebuie să devenim mai întâi conştienţi de faptul că suntem despărţiţi şi aceasta este prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem : Suntem conştienţi de aceasta  sau trăim în înşelare, iluzionându-ne că noi suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu este în noi şi că nimic altceva nu ne mai este necesar?  Cât de mult ne este încă necesar !

El este, de asemenea, Cel Care, ca Mângâietor, ne dă putere, puterea de a trăi în ciuda despărţirii[de Hristos], putere să stăm tari şi să fim împlinitorii  Voinţei, împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu, Cel Care ne dă vigoare sufletească, voinţă tare şi forţa de a făptui. Dar toate acestea, încă o dată, numai dacă ne îndreptăm spre El şi Îi chemăm : Vino ! Vino şi Te sălăşluieşte întru noi ! Curăţă-ne ! Fii nu numai Mângâietorul, ci şi puterea noastră.

În cele din urmă, El este Cel Care ne dăruieşte, încă de pe acum, bucuria de a ştii cât de aproape suntem, în ciuda a ceea ce pare a fi o distanţă infinită între Dumnezeu şi noi, Cel Care, cu suspine negrăite, îi vorbeşte lui Dumnezeu din adâncurile fiinţei noastre, ... fiind noi poporul lui Hristos, fraţii şi surorile Lui în omenire – şi acestea sunt chiar cuvintele Lui -, fiind noi copiii Tatălui. O, bucuria, minunea şi demnitatea acestei  calităţi! Şi mai ales răspunderea acestei calităţi, de copii ai lui Dumnezeu...

Dacă ne gândim la lumea noastră care este într-o măsură aşa de mare străină de Dumnezeu, Duhul este deja începutul  vieţii veşnice. Prezenţa Lui este un fapt decisiv. El loveşte  în stâncă asemenea mării, El înfrânge rezistenţele. El este bucuria veşniciei care ne bate la uşă, insinuându-se în vieţile noastre, reamintindu-ne de  Dumnezeu, Tatăl nostru, de Hristos, Mântuitorul nostru şi de măreţia şi demnitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, arătându-ne că toate sunt  cu putinţă în Hristos Care ne întăreşte.

Haideţi să prăznuim cu responsabilitate şi cu recunoştinţă această sărbătoare.  Şi fie ca Duhul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât în chip de limbi de foc asupra Apostolilor, să vină şi la noi – poate ca un foc care să ne aprindă şi care să ne facă  asemeni Rugului Aprins sau să ne atingă asemenea vocii line pe care Profetul a auzit-o în pustia în care era Dumnezeu, în tăcuta Lui smerenie, în dăruirea Lui către noi, în dragostea Lui pentru noi. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Sursa : http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/eng_71.htm