Impresii de lectură: "Duhovnicul inchisorilor"
Rareori mi-a fost dat să citesc un mai aspru, dar drept rechizitoriu pe mai multe voci decât în paginile cărţii Arhimandritului Spiridon. Obişnuiam să răspund, în asemenea situaţii, că ispitele şi încercările la care sunt supuşi creştinii depăşesc orice imaginaţie şi este explicabilă decăderea lor morală. Mai dădeam vina şi pe diavol, care îşi îndreaptă atacurile sistematice asupra creştinilor, ignorându-i pe cei ce îi aparţin oricum, de vreme ce nu au dreapta credinţă. Cum să ignori, însă, mărturiile duhovnicului închisorilor, care converg înspre concluzia că adversarii cei mai periculoşi ai creştinismului sunt…creştinii?
„…de ce voi, creştinii, nu trăiţi mai bine ca noi?”, întreabă mahomedanul Ali, când părintele îi vorbeşte despre învăţătura creştină, a dragostei atotiertătoare: „Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, fără a ţine seama de neam şi religie, ne iubeşte cu o asemenea dragoste, încât cea mai mare dragoste a nostră, în comparaţie cu aceasta, se asemuieşte cu o aşchie de gheaţă pe lângă soare.” În nedumerirea lui, Ali ar vrea să primească o explicaţie sinceră şi convingătoare a unei conduite paradoxale precum cea descrisă în rândurile de mai jos:
„Noi nu bem votcă, pe când voi beţi aproape cu toţii, şi femeile voastre beau de sting. Noi suntem mai drepţi şi mai credincioşi decât voi, pe când voi v-aţi făcut cruzi, necredincioşi, mincinoşi şi înşelători. Femeile noastre nu trăiesc atât de mizerabil ca ale voastre. Ale voastre, mai ales cele de la oraş, având bărbaţi, merg pe la alţii şi păcătuiesc fără ruşine. Hogii noştri nu beau, nu înjură de mamă, iar popii voştri, mă iertaţi, părinte, se îmbată ca porcii. De ce trăiţi astfel? De ce nu trăiţi după credinţa voastră?”
Oare ce am putea răspunde la aceste întrebări care ne privesc pe toţi? Nu aş îndrăzni să mă gândesc măcar să ridic piatra, că ar însemna să arunc mai întâi în mine, dar îl înţeleg pe Ali: el are dreptul să se întrebe, să judece, să aibă aşteptări mari de la creştini, pentru că Ali a fost chemat de Hristos la această apropiere de Dumnezeu sfioasă, dar nu lipsită de exigenţă. El e îndreptăţit să se mire că ne-am înstrăinat de învăţătura hristică şi i-am dispreţuit dragostea lui IIsus Hristos, întorcând spatele sau, mai rău, scuipând în obrazul Mântuitorului, cu dispreţ! Ali a cerut şi a citit Sfintele Evanghelii, le-a cercetat şi a hotărât să trăiască după învăţătura Dumnezeului adevărat. În cele din urmă, Ali s-a botezat, a devenit creştin, dar miracolul l-a săvârşit Hristos însuşi, în timp ce creştinii i-au fost doar piatră de poticnire atâta vreme.
Rareori mi-a fost dat să citesc un mai aspru, dar drept rechizitoriu pe mai multe voci decât în paginile cărţii Arhimandritului Spiridon. Obişnuiam să răspund, în asemenea situaţii, că ispitele şi încercările la care sunt supuşi creştinii depăşesc orice imaginaţie şi este explicabilă decăderea lor morală. Mai dădeam vina şi pe diavol, care îşi îndreaptă atacurile sistematice asupra creştinilor, ignorându-i pe cei ce îi aparţin oricum, de vreme ce nu au dreapta credinţă. Cum să ignori, însă, mărturiile duhovnicului închisorilor, care converg înspre concluzia că adversarii cei mai periculoşi ai creştinismului sunt…creştinii?
„…de ce voi, creştinii, nu trăiţi mai bine ca noi?”, întreabă mahomedanul Ali, când părintele îi vorbeşte despre învăţătura creştină, a dragostei atotiertătoare: „Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, fără a ţine seama de neam şi religie, ne iubeşte cu o asemenea dragoste, încât cea mai mare dragoste a nostră, în comparaţie cu aceasta, se asemuieşte cu o aşchie de gheaţă pe lângă soare.” În nedumerirea lui, Ali ar vrea să primească o explicaţie sinceră şi convingătoare a unei conduite paradoxale precum cea descrisă în rândurile de mai jos:
„Noi nu bem votcă, pe când voi beţi aproape cu toţii, şi femeile voastre beau de sting. Noi suntem mai drepţi şi mai credincioşi decât voi, pe când voi v-aţi făcut cruzi, necredincioşi, mincinoşi şi înşelători. Femeile noastre nu trăiesc atât de mizerabil ca ale voastre. Ale voastre, mai ales cele de la oraş, având bărbaţi, merg pe la alţii şi păcătuiesc fără ruşine. Hogii noştri nu beau, nu înjură de mamă, iar popii voştri, mă iertaţi, părinte, se îmbată ca porcii. De ce trăiţi astfel? De ce nu trăiţi după credinţa voastră?”
Oare ce am putea răspunde la aceste întrebări care ne privesc pe toţi? Nu aş îndrăzni să mă gândesc măcar să ridic piatra, că ar însemna să arunc mai întâi în mine, dar îl înţeleg pe Ali: el are dreptul să se întrebe, să judece, să aibă aşteptări mari de la creştini, pentru că Ali a fost chemat de Hristos la această apropiere de Dumnezeu sfioasă, dar nu lipsită de exigenţă. El e îndreptăţit să se mire că ne-am înstrăinat de învăţătura hristică şi i-am dispreţuit dragostea lui IIsus Hristos, întorcând spatele sau, mai rău, scuipând în obrazul Mântuitorului, cu dispreţ! Ali a cerut şi a citit Sfintele Evanghelii, le-a cercetat şi a hotărât să trăiască după învăţătura Dumnezeului adevărat. În cele din urmă, Ali s-a botezat, a devenit creştin, dar miracolul l-a săvârşit Hristos însuşi, în timp ce creştinii i-au fost doar piatră de poticnire atâta vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu