Personalitatea lui Nae Ionescu

Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la „Noua Revista Româna”, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913),

Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în ţara din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la „Ideea Europeană” (1919-1925), al cărei director era de asemenea C-tin Radulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. În aceasta perioadă are preocupări teologice; în numărul din 4-11 aprilie 1920 publica articolul „Pascalia”, o primă forma a textului său de referinţă „JuxtaCrucem”.

„ Aici stă marea întoarcere, marea semnificaţie omenească a creştinismului: durerea este un fapt; care nu străbate în încheieturile lui cosmosul, ci neamul omenesc. Creştinismul nu ia faţă de această durere atitudini potrivnice; nu o ignorează, nu o combate, ci, înşelată în nădejdile ei de mântuire, prin Hristos - Omul, omenirea se doreşte după dreptul şi libertatea de a-şi plânge înfrângerea.

Omul este cel ce se zvârcoleşte în chinuri sus la locul Căpăţânii. nu Hristos - Dumnezeu. Ştiu, şi Dumnezeu poate să sufere; şi Dumnezeu suferă. Când fiecare din noi îşi întoarce faţa de la El şi lasă drum iubirii sale către vadurile întunecate ale diavolului, Dumnezeu plânge. Îmi aduc aminte cât de puternic este în Leon Blois sentimentul acesta pentru Dumnezeu care suferă pentru că e părăsit de oameni. Pe cruce însă a fost părăsit durerii sale omul, de către Dumnezeu. Plângerea Celui răstignit nu o spune oare destul de categoric? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat?”(Matei 27, 46) Şi nu este caracteristic că în izbucnirea suferinţei Lui, Hristos găseşte exact aceleaşi cuvinte ca şi psalmistul?”(Ps. 21, 2)”(Juxta crucem, 1927)

„ De la răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel, durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.

Această înaltă semnificaţie morală a durerii, creştinismul a găsit-o; ea stă în acţiunea purificatoare asupra sufletului. Asceză. Suferinţa nu poate fi pedeapsă trimisă nouă de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor, ci tovarăş iubit şi fericitor, prin care sufletele noastre se desprind de contingenţele concretului, înălţându-se în sferele fericite ale libertăţii adevărate, - focul în care ele se lămuresc, binecuvântarea unui Dumnezeu îndurător care nu ne poate lăsa pradă năclăielii. Creştinismul este dezlegarea dumnezeiască a problemei lui Iov.”(ibidem, 258)

Articolul, care tratează problema suferinţei în creştinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecţia de deschidere a cursului sau universitar, „Funcţia epistemologica a iubirii”, publicat postum în revista „Isvoare de filozofie”, I, 1942. Un alt text de referinţă, „Suferinţa rasei albe”, va fi publicat în 1924.

Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada 1926-1933, perioada legată de activitatea sa la ziarul „Cuvântul”, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef (2).

În 1928 ziarul devine proprietatea sa, între 1929-1934 şi în 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapărea pentru o scurtă perioadă în 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul "lipsei de activitate ştiinţifică", iar între 1938 si toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oara în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima oară a fost închis acolo după uciderea lui Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a „Cuvântului” (1933-1938), în 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critica teologică „Predania”, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe sa-i editeze cursurile, pornind cu „Istoria logicei”, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, încă din 1937 Profesorul va urma îndemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale).

Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti "ucenici", remarcam existenţialiştii de la „Criterion”-ul anilor 30, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzăr, Gh. Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la „Vremea”, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura româneasca, o elita studioasa. „Ne-a învăţat să gândim”

„Ceea ce m-a reţinut la cusurile lui Nae Ionescu a fost faptul că aceste cursuri mă puneau pe gânduri, mă stimulau. Nu-mi dau soluţii gata făcute, ci îmi puneau probleme, îmi deschideau perspective noi, nebănuite, asupra unor lucruri pe care majoritatea oamenilor le vedeau altfel, dar ar căror fel de a privi era primit de-a gata de ei, pe negândite,[…]. Cursurile lui Nae Ionescu, în schimb, îmi dădeau chei cu care puteam descuia şi ispiti înţelesuri până atunci nebănuite de mine.

Şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca idei însemnate fugar la cursurile lui Nae Ionescu să-mi fi fructificat în minte numai peste câţiva ani…”(Mircea Vulcănescu, 28)

Convins că filosofia nu se învaţă, sarcina profesorului de filozofie nu putea fi, după el, decât stimularea gândirii personale şi selecţia negativă, adică înlăturarea tuturor celor care ar putea încurca în zadar câmpul filosofiei.

„…profesorul de filosofie, în loc să încerce să clădească din nimic vocaţia filosofică a studentului, se mărgineşte să-l ispitească, să-i pună beţe în roate, să-l repeadă.. În felul acesta, studentul aplecat cu adevărat spre filozofie, nu se dă bătut, ci stăruie în căutarea temeiurilor sale, iar cel venit pentru altceva decât pentru filozofie, pleacă de unde a venit.”(28-29)

„Când îşi vedea sala ticsită de studenţi, Nae Ionescu le zicea, în loc de bun-venit, aruncând o privire mirată în sală: „Cum, dumneavoastră sunteţi toţi filosofi?” A doua oară le zicea mai departe: „În orice generaţie e un anumit material care se cere neapărat gândit. Cu cât sunt mai multe capete să-l gândească, cu atât fiecare gândeşte mai puţin.”(29)

„Această pedagogie negativă a folosit, căci la Nae Ionescu s-au format mulţi tineri care filozofează azi la noi, în jurul vârstei de 40 de ani: Băncilă, Floru, Noica, Eliade, Sterian, Cioran, Herseni, Amzăr, Mihail Sebastian, Costin Deleanu, Racoveanu, Mircea Nicolescu.”(29) „Pedagogia lui Nae era, toată, negativă. Nimic nu-l interesa, decât întrucât se putea susţine singur. Îi plăcea să ispitească ce zace-n fiecare şi niciodată n-avea remuşcări când izbutea să răstoarne într-un om ultimele resorturi.[…] Pedagogia aceasta este, desigur, foarte primejdioasă pentru mediocritate. Căci poate duce la frângerea „gâtului” ori la o descurajare iremediabilă a veleitarilor. Dar această „curăţire de teren de tot ce nu e apt să reziste” este mijlocul prin care Nae Ionescu a selecţionat, dintre elevii lui, o generaţie de oameni care merg - bine, rău - dar toţi pe picioarele lor.”(47)

Este absolut normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroase scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, V. Băncilă ,C. Noica, Emil Cioran, Maruca Enescu (Cantacuzino) şi chiar Nicolae Iorga, dascălul şi modelul său declarat. De altfel, ca înălţime şi aristocraţie a spiritului,Nae Ionescu poate fi aşezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan şi N. Iorga, dar dintre aceştia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveşte rezultatele strădaniilor sale în generaţie, prin influenta pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceştia îl considerau pe maestru realist şi mistic în acelaşi timp, el însuşi spunând că cele doua merg mâna în mâna şi pronunţându-se hotărât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de „trăirismul” lui Nae Ionescu ca despre o soluţie răsăriteană, care respinge reţeta şi standardul. De altfel, unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înţeles cu greu în Occident, el aparţinând spaţiului oriental, balcanic, cu preocupări teologice, legate de ortodoxia „dură şi pură”. Concepţia creaţionistă este foarte clar exprimată în toate cursurile sale. Ideile de fortă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urma fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc . Aceste idei apar clar exprimate în „Teoria cunoştinţei”, primul curs de această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taina a Adevărului. Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un „uomo universalis” . Era un anti-provincial. Pe de alta parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul.. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazice tonul şi tempo-ul epocii.

Într-o prefaţă din 1951, Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu declară: "Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutam şi să scoatem singuri la iveala adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecam, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul si agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă."

De fapt, toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea: "Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră".

„ Datoria noastră, a celor ce l-am cunoscut şi l-am iubit, nu este să-i pomenim gândurile numai spre deşartă aducere-aminte, ci să ni le facem trup, să ne luptăm cu ele, pentru propria noastră echilibrare. În lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-şi găsi un chip spiritual, contactul cu un om care a atins cu aripa vie a gândului său toate apele cugetării , toate ispitele stării omeneşti, nu poate fi decât binefăcător.”(M. Vulcănescu, 154)

S-a spus despre cursurile sale că erau "regizate" si că ele constituiau un "spectacol". Poate. Numai că recitite, reduse la stadiul de text, rupte de fascinanta personalitate a vorbitorului, ele îşi păstrează vioiciunea spirituală. Este adevărat că ceea ce îl defineşte pe Nae Ionescu cu adevărat este stilul socratic, ca ipoteza a oralităţii, fiind precedat de Titu Maiorescu si continuat de Constantin Noica şi Petre Ţuţea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea şi cu sine, acest "Socrate al românilor" a refuzat să-şi tipărească lucrările (elevii săi au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tipărite între 1941 si 1944). În ceea ce priveşte legăturile româneşti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observă influenţa incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, influentă pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată.

Dincolo de aceste influenţe, interpretările sale erau cu adevărat originale(vezi cursul despre „Faust”). Profesorul spunea: "Importă ca fiecare dintre noi ... să gândească personal -- cât de greşit, indiferent - dar să gândească..." Considera că este important ca cineva să restructureze şi să reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contribuţie originală.

Bibliografie:

M. Vulcănescu, „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”

Mihail Albişteanu, din lucrarea de dizertaţie susţinută la Facultatea de Litere - secţia Jurnalistică, postuniversitară, din Universitatea “Al.I. Cuza”, Iaşi, iunie 1998.