Impăratul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalităţile de seamă ale istoriei universale. Anterior epocii sale, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani, iar convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, deoarece, prin publicarea edictului/ rescriptului de toleranţa religioasă, de la Milan, din ianuarie 313, Sfântul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul roman. Astfel, Biserica a intrat, într-o perioadă de dezvoltare, în ”secolul ei de aur”. Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, dăduse, la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, de acord cu Constantin şi Liciniu, edict care permitea existenţa crestinilor – “ut denuo sint cristiani et conventicula eorum”(“să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor”)[1]. Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, astfel încât edictul său s-a aplicat doar parţial.
Chiar dacă, în evoluţia religioasă a împaratului Constantin, convertirea la creştinism s-a produs târziu, odată ce şi-a declarat interesul pentru creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta împotriva lui Maxentiu, de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lânga Roma, din 28 octombrie 312, pâna la botezul lui din mai 337. După unii istorici creştini, Eusebiu şi Lactantiu ,în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia: ( in hoc signo vinces - prin acest semn vei învinge)[2]. Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Monogramul lui Hristos l-a pus pe un steag numit ,,labarum".
Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirma că a câştigat victoria asupra lui Maxentiu: “instinctu divinitatis” = “prin inspiraţie divină”.
La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, au publicat edictul/ rescriptul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creştinilor şi se retrocedau Bisericii locaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi.
Edictul de la Milan are o importanţă crucială prin hotărârile şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împaratului Constantin.
Ulterior, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împaratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al pagânismului în Orient, unde erau mulţi creştini şi a început persecutarea lor între 320-323.
In urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin, în 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte şi executat la Tesalonic, în 324. De această dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu roman până la moartea sa, în 21 mai 337.
Rămas singurul stăpânitor, Constantin a manifestat faţă de creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă, pagânismul greco-roman, care avea numeroase şi puternice rădăcini. Impăratul însuşi păstra aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de pontifex maximus şi nu se lepăda de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.
Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi da dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul creştinismului însuşi. Dacă împaratul ar fi renunţat atunci la el, îşi ridica un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, a aristocraţilor si funcţionarilor superiori.
In luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat şi cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
Imediat după edictul din 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi-i înapoie tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţiuni. Totodată, el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi.
Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica drept zi de repaus în Imperiu.
Incă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monogramul creştin.
Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii.
In unele locuri, unde creştinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne şi le-au transformat în biserici, sau le-au închis.
Impăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol s-au ridicat biserici măreţe. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfinţii Apostoli, care a devenit necropola împăraţilor bizantini. In cadrul unor festivităţi măreţe, s-a sfinţit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis – Invierea, ridicată prin râvna şi cheltuiala lui Constantin.
Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în alegerea unei noi capitale pe tărmurile încântătoare ale Bosforului. Incă din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mica. Roma rămăsese încă un oraş păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în 324 şi inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinţe importante în istoria Imperiului roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului roman de Răsărit care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).
In Constantinopol, numit Roma cea nouă, se ridica un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului şi pacea şi liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului roman universal. In locul pluralitaţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică.
Este interesant de constatat că Sf. Constantin însuşi, deşi nu primise încă botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se considera împreună slujitor cu ei. Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu, el a spus că se considra episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) - (Eusebiu).
Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelaşi timp, şi un stăpăn. Impăraţii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-şi voinţa. Unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocşi, au înlăturat din scaune, exilindu-i, ierarhi merituoşi.
Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut şi unele greşeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică şi acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moştenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin şi-l asociase la domnie în 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, a fost ucis în 325; la puţin timp, soţia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisă în baia sa la Roma.
In materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletele credincioşilor.
Cu toate aceste scăderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a făcut creştinismului, ca primul împărat creştin, cel mai mare serviciu dintre împăraţii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.
Imbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat cu mare fast în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioada de persecuţii, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l ,,Cel intocmai cu Apostolii”.
Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul în situaţia lui de religie favorizată în Imperiul roman, persecutând creştinsmul. Spre sfârşitul secolui al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creştinismul a ajuns din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine imperiu creştin.
Extras din lucrarea de grad a prof. Virginia Nedeloiu.
Sursa imaginilor:
| http://www.galeriadearta.com/dictionar/arta-bizantina-259.htm http://tablouri-icoane.ro/?page_id=9 | |
| | |
[1] Lactantiu, De mortibus persecutorum, 34, în Eusebiu, Istoria Bisericească, VII, 17
[2] Ibidem, 48, 5
[3] Monograma lui Iisus Cristos, cunoscută şi ca semnul XP (a se pronunţa chi-ro), reprezintă un simbol creştin timpuriu constând din primele două litere greceşti ale numelui Χριστός (în limba română "Cristós"). În timpul păgânismului, prin folosirea acestor litere utilizatorul îşi afirma identitatea de creştin.Conform tradiţiei, acest simbol ar fi fost visat de Constantin cel Mare înaintea bătăliei de la Pons Milvius, fiind denumit de aceea şi crucea constantiniană sau labarum. Monogramei îi sunt alăturate uneori prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, alfa şi omega. Aceste două caractere simbolizează începutul şi sfârşitul, divinitatea şi eternitatea lui Iisus Cristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu