De ce ?

A participa la banchetul claselor a XII-a în calitate de profesor este o experienţă duhovnicească ? Este un eveniment profan fără nicio tangenţă cu ortodoxia ? Sau este un păcat ? De ce îmi pun aceste întrebări după ce am luat decizia de a lua parte la amintitul eveniment şi am pus-o în practică ? Deoarece mi-a perturbat pravila zilnică, m-a pus în imposibilitate de a participa la Sfânta Liturghie de duminică, mi-a desfăşurat dinainte spectacolul deşertăciunilor omeneşti şi m-a ispitit cu judecarea aproapelui sau cu părerea că eu aş fi mai bună sau scutită de anumite căderi !!! Deja s-au adunat suficiente probe care să condamne fără drept de apel amintita experienţă. În materie de banchete sunt « recidivistă » : am fost şi anul trecut, a patra oară în decurs de 22 de ani de profesorat. Concluzia de acum, aceeaşi cu precedenta : pierdere de vreme, plictis, sentimentul de a mă afla într-un loc nepotrivit, în care nu este nimic util de făcut şi mai nimic duhovnicesc.

Atunci, mă întreb, de ce ? Care sunt resorturile interioare ce m-au împins pe drum ? Încerc să înţeleg : am vrut să văd Balcicul, pământ românesc pierdut în conjunctura nefavorabilă creată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. M-au atras domeniul şi castelul(în fapt, o vilă de vacanţă) Reginei Maria. Controversată personalitate ! Dar pe mine nu mă preocupă ceea ce i-ar putea fi reproşat, ca om, acestei Regine căreia românii îi datorează atât de mult. Tot ce ştiu şi admir este dăruirea sa, manifestată în acţiuni concreze în sprijinul Reîntregirii României. Păcate săvârşim toţi, dar nu ne facem toţi datoria faţă de neam, aşa cum şi-a făcut-o Regina Maria, deşi nu era româncă prin naştere.

Dar nu vreau să insist asupra subiectului. Intenţia mea este de a desluşi cauzele care m-au determinat să mă aventurez în această călătorie de 3 zile în Bulgaria. Ştiam că sunt prea puţine şanse de folos duhovnicesc şi multe ocazii de a păcătui şi totuşi...

Problema e, în esenţă, aceea a gradului de implicare în lume. Trăind în lume, câte ale lumii le poţi face fără să-l mânii pe Dumnezeu, fără să-L întristezi pe Hristos ? Dar, ca profesor creştin, care ţi-e datoria în contextul în care elevii tăi duc o existenţă lumească, iar viaţa duhovnicească le este cvasi necunoscută? E corect să-i eviţi, să-i comdamni în tot ceea ce pentru ei are importanţă ? Este util cuiva să te dai deoparte, salvându-te pe tine şi preţioasa ta linişte închipuită? Sau este preferabil ca, rămânând printre ei în momentele dificile în care sunt asaltaţi de toate aceste ucigătoare tentaţii ale vârstei, să încerci să-i moderezi cât de cât şi să-i ţii sub control ? Unii vor gândi, poate, că ar fi fost mai bine să stau acasă şi să mă rog pentru ei. Dar nu ar fi fost o dezertare de la datorie ? Şi apoi, rugăciunea se face oriunde, dacă este râvnă pentru ea.

Mărturisesc a nu fi lămurit problema, dar nu-mi pierd speranţa că Domnul îmi va ajuta s-o lămuresc spre folosul tuturor.

Surse imagini: http://miscarea.net/balcic.html; http://doru.wordpress.com/category/munte/