Gândul bun

Uneori sufletul îmi este atât de greu încât nu găsesc puterea de a ieşi la lumina rugăciunii odihnitoare. Şi atunci, îmi zic, poate că s-ar cuveni să iau o decizie înţeleaptă. Aleg să sper în mai bine; aleg să nu mă tem; aleg să am încredere în cuvântul lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

Cu ultimele resurse de voinţă, aleg să alung şi să ignor gândurile negre, sugestiile rele, stările de tristeţe. Îmi impun să ţin în minte gândul blând că Domnul nu mă lasă, nu mă părăseşte, că se află chiar lângă mine, privind la lupta mea sau ţinându-mă în braţe când mă prăbuşesc. Imi spun că realitatea este cu totul altfel decât mi-o arată vrăjmaşul neamului omenesc, care nu încearcă decât să mă descurajeze şi să mă transforme într-o dezertoare.

Unii vor gândi că nu este decât autosugestie, dar eu ştiu că e un remediu recomandat de părinţii ortodocşi. Cuviosul Paisie Aghioritul îndeamnă să punem gândul bun drept pavăză în faţa vrăjmaşului.

Un singur lucru nu reuşesc să mi-l impun, fiind al celor desăvârşiţi, nu al celor pătimaşi, în luptă cu patimile lor viclene: să nu mă mai gândesc deloc la mine, să fac abstracţie de persoana mea, să mă consacru aproapelui şi lui Dumnezeu. Iubirea de sine mă împiedică să trăiesc pentru Dumnezeu. Dar când va fi voia Lui lucrurile se vor schimba. Până atunci, gândul bun întreţine nădejdea, susţine credinţă şi sporeşte dragostea creştină. Să ne dea Domnul gândul cel bun în toată clipa cea rea a vieţii noastre!

Tablou de George Ştefănescu: "Peisaj la Balcic"