KOINONIA: Spre slava lui Dumnezeu!

vineri, 17 iulie 2009

Spre slava lui Dumnezeu!

Minunea de la Rohia

de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile

Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.
Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.
Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.
Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură. Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum. Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.

Editorul

1.
Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.

2.
Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!” Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…

3.
Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica.Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund. După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.