"...aceasta este adevărata dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi."

Duminica a cincisprezecea după Cincizecime

[II Cor. 4, 6-15 ; Mt. 22, 35-46]. Domnul a înfăţişat porunca privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi a adăugat de îndată învăţătura despre vtednicia sa de Fiu al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeirea Lui. Dar de ce? Pentru că adevărata dragoste de Dumnezeu şi de oameni nu este cu putinţă decât sub înrâurirea în Dumnezeirea lui Hristos Mântuitorul, în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Această credinţă insuflă dragostea faţă de Dumnezeu, întrucât cum este cu putinţă să nu-L iubeşti pe Dumnezeu, Care atâta ne-a iubit pe noi că şi pe Fiul Său cel Unul-Născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi ? Tot ea aduce dragostea la deplinătatea desăvârşirii sau până la ţelul ei ; iar ţelul dragostei este legătura vie. Pentru a ajunge la această legătură, trebuie biruită simţirea dreptăţii dumnezeieşti, care pedepseşte păcatul ; fără a reuşi mai întâi aceasta, este înfricoşător a te apropia de Dumnezeu. Această simţire se biruieşte prin încredinţarea că dreptatea lui Dumnezeu este satisfăcută prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu ; această încredinţare se naşte din credinţă ; prin urmare, credinţa deschide calea dragostei de Dumnezeu. Acesta e primul lucru. Cel de-al doilea este credinţa în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat, a pătimit şi S-a îngropat, ne dă pildă iubirii de aproapele ; fiindcă aceasta este adevărata dragoste, când cel ce iubeşte pune sufletul său pentru cei iubiţi. Tot ea dă puteri şi pentru a dovedi aceasta dragoste. Pentru a avea astfel de dragoste, trebuie să devii om nou, locul egoismului să-l ia lepădarea de sine. Numai în Hristos devine omul făptură nouă, iar în Hristos petrece acela care se uneşte cu Hristos prin credinţă şi prin renaşterea harică mijlocită de Sfintele Taiune primite cu credinţă. De aici reiese că cei ce se aşteaptă să păstreze în sine, fără credinţă, cel puţin buna rânduială morală, se înşeală amarnic. Toate acestea merg împreună, omul nu poate fi împărţit. El trebuie îndestulat în întregime.

Din Tâlcuirile Sfântului Teofan Zăvorâtul.