A lui Avva Isaia
Omul, fiind întru multe osteneli, dacă va vedea pe cineva aflat în tot păcatul sau în lenevire şi-l va defăima pe acesta, în deşert este toată pocăinţa lui, căci, judecându-l pe dânsul, şi nelăsând judecata Judecătorului Dumnezeu, nici luând seama la păcatele sale, a lepădat mădularul lui Hristos. Căci toţi suntem întru această viaţă ca într-o casă a doftorului, pe unul durându-l ochiul, iar pe altul mâna, iar altul rană la picior având şi câte sunt şi din boale. Şi unele răni, iată, sunt vindecate, dar când cel ce s-a vindecat de acestea va mânca cele ce-l vatămă, iarăşi se strică. Tot aşa este şi cu cel ce este în pocăinţă, de judecă sau defaimă pe cineva, iarăşi strică pocăinţa lui. Că dacă din cei ce sunt în casa doftorului având felurite neputinţe, unul dintre ei va striga, au doară îi va zice altul : « Pentru ce strigi ? » Au nu fiecare pentru a sa patimă gândeşte ? Tot aşa, de-ar fi fost patima păcatelor mele înaintea mea, nu aş fi văzut pe altul ce păcătuieşte. Că cei ce stau în bolniţă, fiecare din ei se păzeşte pe sine pentru doftor, nemâncând ceea ce vatămă rana sa. Dar oare cine este neavând rană ?
Everghetinosul volumul III, p. 24.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu