Puterea pocăinţei

Un lucru  minunat se vede în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraţilor, în 15 capete zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei şi, după obiceiul ce avea acolo, au ridicat unii trupul mortului  şi-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Şi mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr’ de veste au eşit dintr-un crâng, ce era acolea aproape,  nişte tâlhari moaviteni, ca să-i omoară. Şi văzând îngropătorii o nevoe ca aceia, neaşteptată, de frică să făcură mai morţi decât mortul ce ţinea. Şi pentru ca să-ş mântuiască viaţa lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo şi îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat şi au venit iară la viaţă.

Frumoasă închipuire a pocăinţii înţelegem a fi acest lucru preaslăvit ce s-a întâmplat. Că după ce omul face păcatul rămâne ca mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeiesc ; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu,  carele iaste viiaţa cea adevărată şi ca pre un mort patimile lui , pohtele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl  duc să-l îngroape. Unde ? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă ? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice : « Nu voiesc moartea păcătosului, precum a să întoarce şi a fi viu », trimite împotriva lui, făr’ de veste, o năvală de tâlhari înfricoşaţ. Dară cine sunt tâlharii aceştea ? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, zioa cea înfricoşată a judecăţii, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

« Durerile iadului m-au încungiurat ; întâmpinatu-m-au lanţurile morţii ». Să uită păcătosul la nevoe, vede aiavea pierzarea lui, ttremură, să îngrozeşte şi de frică fug îngropătorii : pohtele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă ? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăinţa, pentru căci precum groapa strică, răsipeşte şi piiarde trupurile cele împuţite ce să pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte împuţiciunea păcatelor ce înfăşură sufletul.

Aici, dară, în această groapă a pocăinţii căzând păcătosul, află pre Elisei cel de taină, carele iaste Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu mântuitoriu ; şi cu puterea acestuia şi cu darul acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează şi să întoarce iară la viaţă. « Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieştecarele câtă iaste puteria pocăinţii, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au perdut, îi deschide uşile cerului carele i le-au închis păcatul, îl face soţiie fericiţilor îngeri,  îl face moştean, locaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeeşti. »

Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, pp. 166-167