Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

luni, 12 octombrie 2009

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit...(I)



Citind în « Patericul românesc » despre viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, gândul   s-a oprit cu mirare şi cu bucurie asupra rândurilor de mai jos :
« În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a  Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni . Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Sfintei Parascheva. Şi cum milostivul domn plătise turcilor o mare parte din datoriile Partiarhiei, în vara anului 1641, partiarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea – moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul  şi le-au aşezat  cu mare cinste în biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti. »
(Arh. Ioanichie Bălan, Parericul românesc, pagina 61)
Această însemnare a vrednicului de pomenire arhimandrit Iaonichie de la Sihăstria mi-a deşteptat o reflecţie nu tocmai senină asupra curgerii veacurilor, care aduce cu sine schimbări atât de dramatice în sânul unui popor dreptcredincios şi plin de evlavie sfântă faţă de Biserica vie, biruitoare asupra păcatului şi a morţii, a celor ce au purtat lupta cea bună şi, încheind alergarea, s-au dus la Domnul, de unde cu dragoste necuprinsă mijlocesc pentru noi.
V-aţi putea întreba, iubiţi cititori, ce au să-mi mai spună mie, cetăţean al anului 2009, vieţile şi petrecerea unor oameni de acum mai bine de trei veacuri şi jumătate ? Ce-ar putea să mă înveţe pe mine, cetăţean al Uniunii Europene şi ortodox prins în valul ecumenist, secularizant şi globalist al vremii mele, un domnitor , un partiarh şi un popor mărunt ca al Moldovei de la 1641 ?
Dar istoria are întotdeauna ceva să ne înveţe.
Să reflectăm mai întâi la purtarea domnitorului Vasile Lupu, personalitate istorică destul de cunoscută românilor de altădată, (care erau educaţi în cultul valorilor naţionale, oricât de strâmbe şi rele ar fi fost intenţiile celor ce ne educau), un domnitor care vrea să fie păstrat în memoria  neamului său printr-o ctitorie religioasă, printr-un sfânt lăcaş închinat lui Dumnezeu. El ştie că important este să te afirmi în lume mai ales ca ortodox şi abia apoi ca reprezentant al puterii politice şi vârf al ierarhiei sociale.
Vasilie-Vodă se înfăţişează poporului său şi apoi lumii întregi ca drept credincios creştin, iubitor de Dumnezeu şi de aproapele, om care pune grija pentru mântuirea sufletească mai presus de orice bun pământesc. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu faptele !  El închină Sfinţilor Trei Ierarhi, printre care şi Sfântului Vasile cel Mare, ocrotitorul său, o biserică, mărturie a credinţei, nădejdii şi dragostei creştine, a preţuirii valorilor duhovniceşti nepieritoare. Vasile Lupu-Voievod are grijă, după porunca evanghelică a Mântuitorului, mai întâi de suflet, care este mult mai de preţ decât trupul. Moştenirea lăsată de acest luminat domnitor neamului său, ca rod al evlaviei sale faţă de Biserică, trup al lui Hristos, corabie a mântuirii, ajutor şi călăuzire spre limanul de pace al vieţii veşnice, a dăinuit spre a da mărturie la Judecată despre lucrarea pământească a robului lui Dumnezeu Vasile.
Pravoslavnicul voievod ne învaţă, iată, să ne îngrijim de suflet. Dar pilda lui cea bună nu se rezumă la atât. Priviţi cum faptele sale nu se săvârşesc decât cu rugăciune smerită şi stăruitoare către Dumnezeu, Care ascultă cererile spre mântuire ale credincioşilor, după modelul său binecuvântat. Aşadar, să nu uităm că nimic bun nu se face fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără rugăciune şi să ne întemeiem viaţa pe acest adevăr.
Să medităm o clipă şi asupra darului pe care Vasile Lupu găseşte de cuvinţă să-l aducă ctitoriei sale : sfintele moaşte ale unei bineplăcute a lui Dumnezeu. Pentru omul modern şi ateu sau batjocoritor de cele sfinte, sfinţenia nu este credibilă. El zâmbeşte ironic dacă aude pomenindu-se de sfinţi, de viaţa, nevoinţele şi minunile acestora. Dar pentru creştini, ocrotirea unui sfânt nu are preţ, este o binecuivântare dumnezeiască, iar tot ceea ce în numele său se cere cu credinţă, se va da de la Domnul.
Sfântul este cel mai statornic rugător pentru noi, pe pământ sau în ce, el nu conteneşte să ceară mila lui Dumnezeu pentru toţi.  Cuvioasa Parascheva, de 369 de ani  de când ne-a binecuvântat cu venirea sa printre noi, dă mărturie despre acest adevăr. Prin rugăciunile ei, poarta minunilor şi a harului revărsat din belşug s-a deschis tuturor celor ce i se roagă cu credinţă şi care mult o cinstesc şi o iubesc. 




Un comentariu:

  1. sfinta cuvioasa paraschiva de la is sta in tara noastra de mai bine de 500 de ani.sfinta a fost cumparata de la calugari dindu se pe ea greutatea ei in aur.sfinta cuvioasa paraschiva este o buna pretena a calugarilor si a maicilor si a preotilor de mir si a preoteselor.ei avind intietate in inima sfintei.vezi acatistul.nici un om nu poate sa fie prieten cu un sfint daca nu i urmeaza viata sfintei.sfintenie si curatenie trupeasca.

    RăspundețiȘtergere