KOINONIA: Părintele Paisie Olaru : O viaţă exemplară(I)

„Atât stareţul, cât şi duhovnicii să se facă ei pildă tuturor, prin dragoste şi smerenie. Numai aşa se pot mântui şi ei şi pe alţii.” ( Părintele Paisie Olaru )

Întrebat o dată cum trebuie să fie preoţii, atât cei de mir, cât şi preoţii călugări, Părintele Paisie Olaru a răspuns: „Ei sunt datori să mărturisească cu timp şi fără timp pe Hristos; dar trebuie mai întâi să predice cu faptele, adică cu viaţa lor şi apoi cu cuvântul[…], că cea mai puternică predică este cu fapta şi apoi cu cuvântul.”[1]Adevărul acestei opinii se verifică pe deplin prin viaţa Părintelui Paisie însuşi. Dacă priveşti analitic, ţi se impune de la sine realitatea vieţii exemplare a ieroschimonahului Paisie Olaru, al cărei aspect de urcuş duhovnicesc spre desăvârşire este evident. Fiecare etapă a însemnat încă o treaptă pe scara virtuţilor creştine, a despătimirii, a apropierii tot mai mari de Dumnezeu, a descoperirii Împărăţiei Cerurilor din lăuntrul său şi a unirii depline cu Hristos în Duhul Sfânt. Înaintarea tenace spre măsura bărbatului desăvârşit, după modelul cristic, e un itinerar spiritual pe care orice creştin e chemat să-l parcurgă, după cuvântul Mântuitorului: „Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia Cerurilor”( Mat. 5, 19 ) şi încă : „Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mat. 5, 48).

Acest deziderat l-a împlinit ca nimeni altul în epoca modernă, de la Sfântul Calinic de la Cernica încoace, isihastul şi duhovnicul Paisie Olaru, a cărui viaţă de cuvios este recunoscută astăzi tacit, chiar dacă nu a fost canonizat încă. Despre biografia unui monah se ştiu îndeobşte mai puţine lucruri, datorită specificului stării monahale, a voturilor depuse şi a smereniei, care impune discreţia, rezerva şi ascunderea darurilor Duhului. Totuşi, spre folosul aproapelui, de dragul mântuirii lui, monahii îmbunătăţiţi, asaltaţi de întrebările celor care îi caută, mai lasă câte puţin din viaţa şi experienţa lor să iasă la lumină în sprijinul aproapelui. Aflat spre sfârşitul alergării sale pământeşti, Părintele Paisie a răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor ucenicului său, Arhim. Ioanichie Bălan, care l-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla, retras „la linişte”, sub stâncă, aşa cum i-a plăcut cel mai mult Bătrânului întreaga viaţă. Prima convorbire s-a realizat în 1984, când atinsese deja vârsta venerabilă de optzeci şi şapte de ani, iar a doua în 1987. Atunci a dezvăluit părintele unele amănunte despre viaţa sa devenită azi un model pentru orice creştin.

Imaginea familiei pădurarului Ioan Olaru din satul Stroieşti,( comuna Lunca, judeţul Botoşani ), păstrată de memoria afectivă, este evocată cu duioşie de Părintele Paisie, ca semn al dragostei care unea părinţii şi copiii, într-un spirit autentic creştin. Despre părinţii săi îşi aminteşte : „…mai mult ne învăţau cu viaţa lor, fiind oameni simpli. Dar nu i-am auzit niciodată să se certe sau să înjure.” Ioan şi Ecaterina, proveneau dintr-un mediu ţărănesc impregnat de credinţa curat ortodoxă, o credinţă lucrătoare, ce se exprimă prin modul de a trăi. În casa lor, rugăciunile se citeau tare, ca să le audă şi copiii, să prindă dragoste faţă de această respiraţie a sufletului creştin ce trăieşte în comuniune cu Dumnezeu. Tatăl Părintelui Paisie ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, iar evlavia lui faţă de Preasfântă Născătoare de Dumnezeu a moştenit-o Petru, viitorul monah, insuflând-o peste ani ucenicilor săi. Fiul îşi aminteşte un gest încărcat de semnificaţie al tatălui său: întorcându-se de la biserică, după Înviere, îi atingea cu Pasca sfinţită la frunte. Certitudinea că izvorul harului sfinţitor curge prin Biserică s-a format atunci şi s-a consolidat pe parcursul vieţii, Părintele Paisie iubind biserica şi fiind ancorat adânc în lucrarea ei mântuitoare.

Dragostea distinge o familie creştină trăitoare, părinţii modelând caracterul copiilor şi imprimându-le valori autentice pentru toată viaţa. Respectul Cuviosului Paisie faţă de părinţii săi este ziditor într-o lume în care se discută cu tot mai multă îngrijorare despre divorţul dintre generaţii, iar tinerii contestă sau calcă în picioare valorile părinţilor, pierzându-şi elementarul respect faţă de ei şi excluzându-i din lumea lor tot mai înstrăinată de Dumnezeu şi de valorile creştine salvatoare. Cine oare, asemenea părintelui Paisie, ar mai regreta azi că nu şi-a iubit îndeajuns părinţii sau că nu s-a rugat mai mult pentru ei? Conştiinţa în criză a umanităţii actuale nu mai poate sesiza asemenea probleme „fine” ale vieţii sufleteşti, deşi respectul faţă de părinţi este un comandament biblic arhicunoscut şi recunoscut.

Instrucţia şcolară a Părintelui se rezumă la cele trei clase primare obişnuite în mediul rural pe atunci, dar, chiar şi în aceste condiţii, el rămâne un model de seriozitate, sârguinţă şi interes pentru carte, fiind de trei ori premiantul întâi al clasei( Creştinismul nu încurajează lipsa de instrucţie, chiar dacă îndeamnă la căutarea unei înţelepciuni mai înalte decât „înţelepciunea acestei lumi”).În toată vremea, Părintele Paisie a lucrat ca pentru Dumnezeu, împlinindu-şi datoriile sale cu dragoste. Edificator pentru generaţiile actuale este un alt fapt din copilăria sa: lectura de fiecare zi o constituiau „Vieţile Sfinţilor”, prin care s-a întâlnit cu desăvârşirea creştină în diversele ei forme de manifestare : mărturisirea lui Hristos cu viaţa, prin „botezul sângelui” atâtor martiri şi mucenici, apărarea credinţei şi a dogmelor ei, păstorirea turmei cu râvnă,dragoste şi jertfă a sfinţiţilor ierarhi, viaţa sihăstrească, de asceză şi luptă pentru unirea cu Hristos în inimă a monahilor cuvioşi sau a monahiilor. Astfel, mărturisea :

„Vieţile sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!”[2]

Circumstanţele intrării Părintele Paisie în monahism ne oferă tuturor o nouă lecţie. El a ales calea desăvârşirii, cea indicată de Hristos : „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează - Mi”(Mat. 19, 21). Deşi sufletul său ardea pentru Hristos şi era nerăbdător să înceapă urcuşul duhovnicesc prin nevoinţele monahale, se supune dorinţei mamei sale, ştiind că ascultarea de părinţi e binecuvântată, iar neascultarea te aruncă în grele ispite, şi amână o vreme plecarea la mănăstire. Tânărul Petru se cercetase bine pe sine şi era sigur că, pentru el, calea călugăriei este cea mântuitoare : „Eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit.”[3]Referindu-se la căile mântuirii, călugăria şi căsătoria, Părintele Paisie le numea pe amândouă „binecuvântate”, amintind că opţiunea depinde de înclinaţia fiecăruia: „Dacă iubesc fecioria, liniştea, tăcerea şi rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria. Iar dacă iubesc viaţa de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor şi toate grijile acestei vieţi, să intre în viaţa de familie. Amândouă căile duc la mântuire, dacă sunt respectate datoriile creştineşti obligatorii.”[4] Înţelepciunea şi discernământul pe care le-a manifestat în această împrejurare, virtuţi care vor face din el călăuza cea mai sigură spre Hristos a României veacului trecut, duhovnicul al cărui sfat valora la fel de mult şi pentru vlădică şi pentru opincă, l-au caracterizat încă din tinereţe şi s-au consolidat pe parcursul anilor.

Încercarea vocaţiei monahale se împlineşte în anii de armată şi în timpul Primului Război Mondial, pe front. Dorinţa de a se călugări nu se stinge, iar după terminarea războiului rodeşte „dragostea copilăriei” sale şi se închinoviază, în 1921, la Schitul Cozancea - Botoşani, unde va petrece vreme de douăzeci şi şapte de ani. Rămânerea îndelungată în aceeaşi mănăstire nu e mai puţin exemplară decât alte fapte din viaţa Părintelui, demonstrând seriozitatea, perseverenţa şi răbdarea monahului adevărat, cu vocaţie certă. Meditând la tema chemării pentru viaţa monahală, Părintele Paisie spunea cu tristeţe: „Unii vin la mănăstire că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească.”[5]

Lepădarea sa de lume a fost deplină, el a împărţit pământul său fraţilor şi nu s-a mai uitat înapoi, chiar dacă în momentele de ispită inerente începutului vieţii călugăreşti îi venea gândul să se întoarcă acasă, că doar are cu ce trăi. Mărturisirea la duhovnicul său, părintele Calinic Şuşu, „mare nevoitor şi lucrător al rugăciunii”, îl liniştea de fiecare dată. După călugărie ( 1922 ), ascultarea devine arma care îi serveşte cel mai mult în războiul nevăzut cu vrăjmaşii mântuirii omului. Arhimandritul Ilie Cleopa îşi aminteşte că monahul Paisie a trecut prin toate ascultările timp de trei ani, iar pentru dragostea lui de biserică şi slujbele ei, a fost rânduit, în cele din urmă, paracliser ; „era foarte smerit, tăcut şi ascultător”, atât de stareţul său( Protosinghelul Vladimir Bodescu ), cât şi de duhovnic, care l-a deprins cu nevoinţa călugărească. La temelia vieţii monahului stă ascultarea, iar condiţiile progresului duhovnicesc constant sunt mai multe : „Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie.”[6] Semnele sporirii duhovniceşti sunt „Lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea.”[7]În lumina acestor adevăruri izvorâte din viaţa si experienţa Părintelui Paisie, oricine se poate cerceta pe sine şi poate pune început bun, urmând calea tradiţiei iniţiate de Mântuitorul şi practicate de discipolii Săi din toate locurile şi timpurile.

Ca ascultare, Părintelui Paisie i-a plăcut mult să îngrijească de bolnavi şi să-i pregătească pentru trecerea la Domnul, poate pentru că nimic nu e mai de folos creştinului decât să mediteze necontenit la moarte. Printre amintirile sale, se disting cele despre ultimele clipe de viaţă ale unor monahi pe care i-a îngrijit. În smerenia sa, Părintele mărturiseşte: „ am avut dragoste să ajut pe cei bolnavi, dar nu ca pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omenească, având prea puţină milă”[8], ştiut fiind că sfinţii nu văd niciodată nimic bun la ei înşişi, plângându-şi faptele bune ca pe nişte păcate, pentru nedesăvârşirea lor, sau atribuind tot meritul lui Dumnezeu, fără de care nu se poate face nimic. De aceea, se referă exclusiv la cei îngrijiţi şi nu la sine, pentru a deştepta în sufletele creştinilor trezvia şi râvna de a afla şi ei „sfârşitul frumos” al celor ce se mântuiesc întru Domnul. Seninătatea şi nădejdea că în curând vor cânta cu îngerii sunt semnele caracteristice acestor fericiţi întru adormire pe care îi evocă părintele. „În memoria mea mi-au rămas smerenia şi simplitatea lor, căci nu erau oameni învăţaţi, cu multă carte, dar tot ce apucaseră şi ei de la înaintaşii lor, ţineau cu sfinţenie; adică pravila de chilie, slujbele bisericii şi lucrul mâinilor. Ba şi cu rugăciunea minţii cred că erau destul de sporiţi.”[9] Preluarea şi continuarea tradiţiei sunt garanţii ale sănătăţii duhovniceşti a vieţii creştine, care se sprijină ferm pe experienţa înaintaşilor, aşa cum dă mărturie Părintele Paisie.

Arhimandritul Ilie Cleopa îşi aminteşte : „La Cozancea, Părintele Paisie avea o chilie cu câteva încăperi. Călugării îl iubeau mult pentru că pe toţi cei bătrâni şi bolnavi îi îngrijea cu toată dragostea, îi cerceta la chilie, le ducea de mâncare, aducea preotul să-i împărtăşească şi stătea lângă ei în ceasul morţii. Apoi îi însoţea până la cimitir şi le tămâia mormântul 40 de zile după rânduială.”[10]Este uşor de imaginat structura sufletească şi duhovnicească a celui evocat aici prin faptele sale: jertfirea de sine din dragoste faţă de cei aflaţi în suferinţă, preocuparea pentru viaţa veşnică a aproapelui, dezinteresul faţă de cele trecătoare ca fumul ale acestei lumi şi respectul pentru rânduiala bisericii.

Tot Părintele Cleopa relatează o întâmplare cu iz de Pateric: un ieromonah de la Cozancea, care citea Moliftele Sf. Vasile, având multă lume de găzduit, a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: „…dă-mi şi mie o chilie, că am oameni şi nu am unde îi primi. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis : „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una” şi i-a dat-o şi pe a doua.”[11] Şi scenariul a continuat până ce „Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia, iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare.”[12] O asemenea smerenie îngerească şi uitare de sine pentru aproapele sunt exemplare în cel mai înalt grad.

Acelaşi Părinte Cleopa, care i-a fost fiu duhovnicesc, dar şi prieten nepreţuit, evocă modul cum Părintele Paisie s-a retras la linişte într-o poieniţă de lângă mănăstire, ridicând, în urma unei descoperiri cereşti, o bisericuţă, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei de atunci, punându-i hramul Sfântul Mucenic Mina: „Odată, pe când Părintele Paisie se ruga într-o mică poieniţă din marginea pădurii, la câteva sute de metri de mănăstire, a auzit un cor ceresc care cânta foarte frumos cântări bisericeşti. Era un semn că acolo trebuia să facă o mică biserică.”[13] Alături şi-a construit o casă cu câteva chilii. Modelul pare a fi cel athonit, preluat prin intermediul Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamţ. Idealul isihast l-a nutrit de la început, dar a aşteptat prilejul potrivit să înceapă lucrarea . Însoţit de câţiva ucenici, a dus acest mod de viaţă al pustniciei în obşte timp de nouă ani. „…am dorit în tinereţe, când aveam doar 25 de ani, să mă fac pustnic în Munţii Neamţ, dar poate n-a fost voia lui Dumnezeu”[14], îşi aminteşte Bătrânul. Neavând binecuvântarea stareţului său, şi-a tăiat încă o dată voia şi a primit din mâinile Stăpânului să devină doar un fel de „pustnic”în pădurile din jurul Schitului Cozancea. Dar Dumnezeu i-a răsplătit ascultarea cu roade duhovniceşti bogate, pentru că El este peste tot .alături de cei care Îl iubesc şi fac voia Lui. I-a dăruit rugăciunea inimii pe care, tăinuindu-se, nu recunoştea că ar fi avut-o, dar pentru care a lăsat mărturie Părintele Dumitru Stăniloae. Acesta, ieşind de sub epitrahilul Bătrânului Paisie, a exclamat mişcat : „ Am văzut, am simţit un isihast. L-am atins, m-a atins!”[15]

[1] Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei., Iaşi, 1993, p. 25

[2] Ibidem. p. 11

[3] Ibidem, p. 67

[4] Ibidem, p. 66

[5] Ibidem, p. 68

[6] Ibidem, p. 53

[7] Ibidem, p. 59

[8] Ibidem, p.16

[9] Ibidem, pp.17-18

[10] Ibidem, p. 77

[11] Ibidem, p. 78

[12] Ibidem, p. 78